Atunci Almitra zise: “Vorbeşte-ne despre Iubire.”
Iar el îşi înalţă capul privind mulţimea, şi o tăcere adancă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:
”Cînd iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sînt grele şi prăpăstioase,
Şi cînd aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar cînd vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vîntului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică la înălţimea voastră, alintîndu-vă ramurile cele mai fragile care freamată în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate pînă în adîncul rădăcinilor voastre,
Zdruncinînd încleştarea lor cu pămîntul.
Asemeni snopilor de grîu, ea vă secera.
Vă treiera pentru a vă descoji.
Vă vîntura spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macina pînă la înălbirea făinii.
Vă frămînta pînă ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pîinea sfîntă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpîniţi de teamă, veţi cauta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi rîde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plînge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decît pe sine şi nu ia decît de la sine.
Iubirea nu stăpîneşte şi nu vrea să fie stapînită;
Fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea.
Cînd iubiţi, nu trebuie să spuneţi “Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă “eu sînt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul spre ea însăşi.
Iubirea nu are altă dorinţă decît aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cîntă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea iubirii,
Să sîngerezi de bunăvoie şi bucurîndu-te,
Să te trezeşti în zori cu inima înaripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţînd în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cîntec de laudă.”

Khalil Gibran

(Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran, Arabă :جبران خليل جبران, Siriacă: ܟ݂ܠܝܠ ܔܒܪܢ) – născut pe 6 decembrie 1883 – decedat pe 10 aprilie 1931 – a fost un poet, filosof și prozator, poet și eseist libanez, unul din romanticii tîrzii ai literaturii arabe.

În poemul-eseu “Profetul”, el vorbeşte despre adevăruri eterne ca Binele, Frumosul, Armonia Universală. Un capitol aparte este dedicat Iubirii, ale cărei simţiri de excepţie îl fac pe scriitor să traiască adevarate revelaţii privind relaţia cu Divinitatea şi să nazuiască în puterea acestui sentiment sublim de a înnobila lumea. Este, probabil, unul din cele mai complexe şi mai frumoase poeme care s-au scris vreodată pe această temă.

Nu crezi c-ajunge să iubești doar una?

 Și nu-ți dai seama că shimbând într-una,

Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

N-ajunge să iubești mereu tot una!

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una

Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

Tristețile n-ajung de totdeauna.

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”

Alfred de Musset

(1810 – 1857) a fost un scriitor francez. A fost unul din primii reprezentanți ai romantismului în această țară.

A frecventat cenaclul lui Victor Hugo.

Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dialogul dintre poet și muze.

Ne amăgeste lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Romulus Vulpescu

(n. 5 aprilie 1933, Oradea) este un poet, scriitor și traducător român, fost senator în legislatura 1990-1992.

Eu sunt un zbor frânt
O melodie de aripi neterminată,
Un pas desculţ pe o plajă fierbinte
Un zâmbet pierdut în râsul tau.
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisă dar niciodată citită,
O mână alunecând pe un pian
Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastră deschisă
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au înghetat fără rost
În ierni de aşteptare.
Tu eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte
Trezirile reci şi moi de geam,
Tresărindu-mi tăcut în perdele
Ştiind că tu eşti tot ce am.
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
Stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostagolindu-şi visator chemările
Spre alte chemări.
Tu eşti cu ochii umezi
De surâsul stelelor,
Ce tremură adânc de dureros în mine
Cand şoaptele mele ţi le daruiesc.
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute
De nimeni înaintea mea,
Care te stăpanesc şi pe care
Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte.
Tu eşti primăvara cu inimi înflorite
Răsfirand crengile de cais,
În fiecare fereastră
A ochilor mei înfriguraţi care te aşteaptă.

Tu eşti răsuflarea de foc
A macilor lui August,
Ce-mi îngenunchiază furtunile
Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea Ta.
Tu eşti ploaia copacilor
În tremurul serii de toamnă,
Şi cantecul meu
Te leagănă în braţe mângâietoare.
Tu eşti iarna cea pustie
Ce mă frange în fiecare despărţire,
Cu ochi străini şi plecări nedefinite
Spre ţărmuri stinse de dor.
Tu eşti lumina din fiecare floare a grădinii mele
Care se infioară sub numele tău,
Şi-şi înalţa miresmele
În sonoritatea albă a unei chemări.
Tu eşti tăria ce se ridica în copacii mei
Şi le înfloreşte crengile,
În ciorchini grei de culoare
Cu un zambet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
Spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
In fiecare noapte cand caut raspuns întrebărilor mele
Dincolo de fărâma de lună oprită în geam.
Tu eşti pasul nehotărât
Al străzilor mele înfrigurate,
Din dimineţile când te aşteptam
Cu aripi înălţate în zbor şi ochii înlacrimaţi de durere.
Te iubesc cum iubesc dimineţile
Pure şi adevarate care-mi urcă-n vine,
Ca un cantec închis in trupul meu
Ce se aude mereu de dorul tău.
Te iubesc cum iubesc florile
Ce-şi înalţă culoarea sub ochii,
Unui albastru imens
Şi greu de stralucire.
Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe frunţile noastre,
Ca un cantec uriaş de mâine
Ce ne uneşte visurile.
Ma întreb de-i cu putinţă
Ca tu să mă iubeşti
O ! Tu cea cu ochii
Atât de limpezi şi frumoşi.

George Şovu

(n. ianuarie 1935) este un romancier, autor de proză scurtă, scenarist, inspector școlar, autor de manuale de limbă și literatură română. Este autorul scenariilor pentru celebra serie de filme Liceenii.

În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plîngînd,
În mine nu mai este nici un gînd.

Vreau să citesc şi-mi cad din mînă cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mîna ce mi-a-mprăştiat părul şi gîndurile
Îmi amestecă pe carte toate rîndurile.

Rămîn uităndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine.

Grigore Vieru

(n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

cînd vrei să strîngi în braţe nu ai pe cine.
cînd vrei să dai un telefon sînt toţi plecaţi.
cînd eşti la pămînt cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lînga mine, gîndeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
cînd ai nevoie de dragoste.
cînd trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
cînd eşti la pamînt nici o femeie nu te cunoaşte.

Mircea Cărtărescu
(n. 1 iunie 1956 în Bucureşti) este un poet, prozator şi publicist român.

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Într-o scurtă conversaţie, un bărbat întreabă o femeie:

- Ce tip de bărbat cauţi?

Ea rămase un moment tăcută, îl privi în ochi şi îi zise:

- Vrei să ştii într-adevar?

El raspuse:

- Da!

Atunci ea începu să zică:

- Fiind femeie, sunt în poziţia de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… Îmi pun întrebarea: Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?

Bărbatul rămase privind. Gîndea, cu siguranţă, că este vorba de bani.

Ea, ştiind ce gîndeşte el, spuse:

- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucişă braţele, se aşeză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai în detaliu.

Ea zise:

- Caut pe cineva care să lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez şi care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca să înţeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care sa îl respect ca să pot să fiu “ascultătoare”. Nu pot să fiu aşa cu cineva care nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un barbat care se poate ajuta pe sine însuşi pentru a ne ajuta reciproc. Caut un bărbat care să înţeleagă că sexul are importanţa lui într-un cuplu, dar că nu determină existenţa cuplului care se vrea cu adevărat fericit. Şi o femeie adevarată nu va accepta niciodată lîngă ea un bărbat care este extraordinar … dar numai o oră ! Pentru simplul motiv că ziua are 24 de ore !

Cînd termină, se uită la el şi îl văzu foarte derutat şi întrebător.

El îi zise:

- Ceri mult.

Ea răspunse:

-Valorez mult !

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă…

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni…

Tremur, tremur, tremur…
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur…

Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic…

Singur, singur, singur,
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur…

de George Bacovia (1881 – 1957)