Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘De suflet’ Category

13233624Acum, cînd ochii ei nu mai privesc,
Cînd degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, cînd nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfîrşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine…

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Cînd o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sînul gol, cu părul despletit,
Cîntînd pe uliţi veşnica-i cîntare…

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, cînd e zadarnic…
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem – sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urît,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decît
Atîta timp cît va cînta la vioară!

De-aceea, zi de zi, pînă-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cînta din răsputeri în vechiul burg,
Cînta prin soare, viscole sau ceaţă…

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descîntecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cîntat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!…

Atunci, cu ochii mari, înspăimîntaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire…
Şi voi rîdeaţi, nebunilor! Rîdeaţi!
Fecioara însă, ea cînta-n neştire…

Ce cîntec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune…

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie…
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frîntă în cutie!

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeş — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român.

Read Full Post »

IMG_82632

The Dreamer, sculptură de LeRoy Transfield (http://www.leroytransfield.com)

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte,
Răspîndindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mîhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sînt aceste vaiete nemîngîiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plîng şi cîntă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de cear㠗 fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atîtor suflete descurajate,
Cînd, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemînd deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Cînd îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpînitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atîtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu cînd pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încîlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Cînd atîtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gîndul.
Cîte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncîndu-l!
Cîte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănînd a tale gînduri adormite, ca pe-o apă,
Cînd atîtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n sil㠗 nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar cînd m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vîrstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Cîte nu-s de scris pe lume! Cîte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vîltoare
A torentelor vieţii! Cîţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfîrşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, cîte inimi asuprite,
Cîţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi cînd lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi cînd vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cîntecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Alexandru Vlahuţă

(n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă) judeţul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

Read Full Post »

tumblr_n6zadnzmng1txcb93o1_500– Îl iubești? mă întrebă un demon.
– Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…
– Nu mai ai ochii?
– Ba da. Dar îl văd doar pe el.
– Și îți ajunge?
– Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.
– Și cu ce vezi cerul, copacii?
– Cu ochii lui!
– Și cu ce simți zăpada, cum știi cît de proaspătă e și de rece?
– Cu mîna lui!
– Și cînd ți-e sete, ce faci?
– Îl sărut!
– Și cînd vrei să-ți înmoi buzele în apa limpede, bună?…
– Apa o simt pe buzele lui.
– Nu-ți place să pășești singură, să simți asfaltul elastic, viu, sub pașii tăi?
– Îi simt umărul alături și, lipită de el, mă simt legănată de arcurile pașilor lui.
– Dar oamenii de pe stradă?
– Cărăbușii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…
– Și tu ce crezi?
– Mie mi se pare că sunt un fel de năstrușnice, grotești, nefolositoare păpuși. Nu le pricep de fel rostul. El crede că-i văd, și mă ceartă. Se ostenește, vorbește, se înfurie sălbatic. E prost. Nu știe că-l văd numai și numai pe el.
– Dar bine, de ce?
– Fiindcă mi-e drag.
– De ce ți-e drag tocmai el?
– Așa s-a întâmplat. Într-o zi, nu știu cum, parcă s-a răspândit în ființa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare și dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu știu ce s-a întâmplat. Poate că știe el. El ştie tot…
– Și tu ce știi?
– Îl iubesc.
– Și toată ziua ce faci?
– Îl aștept.
– Și cînd vine?
– Mă odihnesc în brațele lui.
– Ești atît de obosită?
– Da, e chinuitor, istovitor să aștepți!
– Atunci, ești nefericită.
– Nu! Fiindcă vine…

Cella Serghi

(n. 4 noiembrie – S.V. 22 octombrie 1907 -, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

Read Full Post »

live-winter-wallpaper-10Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…

*

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –
Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

George Topîrceanu

(n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași) a fost un poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

Read Full Post »

Antonio-Mora-Collage-Photography-2Sonetul 1

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
şi-n acest chip, plăpînd urmaş transpare
purtîndu-i umbra florii-n veştejire.
Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cîndva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blîndă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
cu gura gropii şi cu gura ta…

Sonetul 10

De dragoste ruşine-i să n-asculţi
o, tu ce-i eşti nesăbuinţei fiu,
ştiu, dacă vreai, poţi fi iubit de mulţi
dar şi că nimeni nu ţi-e drag, mai ştiu.
Muncit de ură inima-ţi încarci
cu patima-potrivă-ţi şi ai vrea
al casei bun acoperiş să-l spargi
în loc să-ţi zidăreşti conac în ea.
Gîndul ţi-l schimbă ca şi eu să-l schimb,
urii preferă-i al iubirii har,
fii precum eşti, iluminat de nimb,
baremi de tine-ndură-te măcar…
Alt eu să-ţi faci, iubindu-mă pe mine
şi frumuseţi te-or locui, depline.

Antonio-Mora-Collage-Photography-5

Sonetul 103

Vai ce sărac e tot ce-mi naşte muza
cînd, dacă te-ar răsfrînge-ar străluci
dar totu-i gol, în van îşi mişcă buza
doar cînd o laud, strunele-i sînt vii.
Să nu mă mustri dacă nu pot scrie,
priveşte chipul ce-n oglindă-l ai
el născocirile-mi întrece mie,
prostindu-mi vers, pricepere şi grai.
N-ar fi păcat atunci să-i dreg vopseaua
icoanei tale fără de cusur?
Ce şi-ar dori decît să-ţi cînte steaua,
truditul vers, ce altceva să-i fur?
Decît această scrisă suferindă
te-arăţi mai bine-n propria-ţi oglindă…

Sonetul 115

Mint rimele mai înainte scrise
rostind că n-am să te-ndrăgesc mai mult,
nu-ntrezăream, se pare, nici în vise
necheltuitul dragostei tumult,
nici timpul cîntărindu-l, cel ce calcă
edicte şi făgăduieli de regi,
cel ce destramă frumuseţea sacră
în blînde minţi sădind fărădelegi?
M-a-mpiedicat a timpului surpare
să-ţi spun: „Mi-eşti drag cum nimeni n-a iubit!”
pe cînd eram stăpîn al clipei rare
şi-i-ncoronam ferindu-o, smerit.
Iubirea-i prunc. Întreaga lui lumină
cît creşte încă, totuşi nu-i deplină…

Antonio-Mora-Collage-Photography-6

William Shakespeare

(n. 23 aprilie 1564 – d. 23 aprilie 1616) a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză. El este adesea numit poet național al Angliei și “Poet din Avon” (“Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” („The Swan of Avon”). Lucrările sale au supraviețuit, incluzând și unele realizate în colaborare, opera sa fiind alcătuită din aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii. Piesele lui de teatru au fost traduse în aproape fiecare limbă vorbită și sunt jucate mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg.

Foto: Antonio Mora

Read Full Post »

Motto: Daca n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

poiMi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni şi nicicînd umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu eşti tu, iubito.
Te ştiu de cînd ca o zambilă
Creşteai sub cer de primavară.
Erai frumoasa şi copilă
Frumoasă-ai fost şi domnişoară.
De ce-aş fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îţi sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul şi copiii noştri
Aşa de fericiţi să fie!
Eu văd tristeţea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Şi văd, iubito, în oglindă
Cum zmulgi din păr albite fire.

Iubita mea şi-a mea comoară,
Nu mai fi tristă chiar de-i toamnă.
Frumoasă-ai fost şi domnişoară,
Frumoasă ai ramas şi doamnă.
Te-albeşte prima nea uşoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost şi domnişoară
Şi mai frumoasă eşti ca mamă.
Te bucură şi nu fi tristă,
Aşa sunt toate rînduite.
Frumoasă este orice vîrstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

Grigore Vieru

(n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) – poet român din Republica Moldova.

Read Full Post »

Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare

Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stîncos, pustiu?”

Les fleurs du mal – Amalia Dulhan

Les fleurs du mal – Amalia Dulhan

Cînd inima culesul şi-a isprăvit, ne pare

O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.

E o durere simplă, deloc misterioasă

Şi limpede ca tine cînd râzi şi lumii placi

Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă

Şi-acum, deşi ţi-e glasul atît de dulce, taci!

Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!

Copilărească gură! Mai mult chiar decît Viaţa

În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis

Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene

Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis

Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!

 Din volumul „Charles Baudelaire – Les fleurs du mal”, Larousse, 1993

Charles Baudelaire

a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atît pe cititorii săi, cît și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin a volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului”). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: