Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Ispite’ Category

lingusitorul

În orice instituţie există un lingău.
Trăieşte lingăul şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri, cu ochii la el-
să se-ncăputeze, ar face la fel.
La-ncrederea şefului ei cată cu jind…
Cînd şeful e om nu-l cîştigi linguşind!
De pildă, deschide-i tu uşa,
dar parcă e veche metoda, nici nu te remarcă;
va fi energie-n zadar consumată –
v-a crede c-o faci fiind pe statul de plată.
Sau iată şi altă prostească metodă:
ca şefilor tăi să le-nchini cîte-o odă.
Ei pot să se supere chiar:
„cum se poate că-n secţia voastră-i tot festivitate?”
Linguşeşte-aşadar mai dibaci, cu fineţe!
Dar de unde fineţe la prima juneţe?
De-asta, vezi, eu vă vin cu acest ajutor:
„Manual pentru tînărul linguşitor”.
Să zicem că şeful un raport o să ţie –
expune comori de birocraţie!
O oră, ba două, şi iar dă să-nceapă
ducîndu-şi la gură paharul cu apă,
cînd şeful se-aude deodată strigat:
„Raportul e timpul a fi limitat!”
Ridică-atunci glasul cu vuiet, ca marea,
şi cheamă „la ordine”… toată-adunarea.
„Raportul? E-un astru prin bezne-nălţat.
Eu cer să continue, fără timp limitat!”
Fii sigur – cu-aşa înţelepte cuvinte,
la şefi te remarci, te ţin minte.
Sau: şeful tău are vreo mică lucrare.
Grăbeşte, citeşte-i-o fără suflare.
Şi dă-ţi ochişorii apoi peste cap
şi behăie dulce spre el, ca un ţap:
„Citeam expozeul… Roman e! Sadea.
Să scrieţi şi versuri eu cred c-aţi putea!
Dar cum? „Anti-Duhring” nu-i de dumneavoastră?
Nici ea nu-i o carte prea proastă”.
Fii sigur, asemenea vorbe cîntîndu-i,
şi şeful la fel te notează, la rîndu-i.
Iar de-l vezi că se plimbă beat criţă,
în maşina poporului, lîngă el cu-o fetiţă,
prevenind calomnii, tu-n gazetă să scrii:
„Sînt… economii… şi economii!
Ce-i aia economie? La dracu`! Dar cine susţine?
Păi, bine, voi pe jos aţi vrea şeful să vină, săracu`,
tîrînd după sine servietele pline?”
Pe scenele vieţii aşa vei urca,
iar cei ce notează te-or aprecia.
Dar cînd linguşirea nu-i a voastră chemare
şi glasul nu-şi pune căluş păcătos
şi nu ocoliţi ce-i neruşinare –
atunci procedaţi nu aşa, ci pe dos!

Vladimir Maiakovski

(rusă Владимир Владимирович Маяковский) (Bagdadi, 19 iulie 1893 — Moscova, 14 aprilie 1930) a fost un poet şi dramaturg rus.

Anunțuri

Read Full Post »

bradley_62155_1Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sînt Prinţul penumbrelor, eu sînt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vînăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sînt moartea, sînt viaţa?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…

Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopar,
Cînd calc, parcă trec pe pămînt de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior cînd păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-aţi şti cît vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sînge de scroafă, nobleţea.

Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisică rînjeşte
Şi nu ştiu de ce, cînd plimbarea-mi prieşte,
Cînd sînt mulţumit c-am stîrnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpîrci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sînt: om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase?

Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: Expansion (Extinderea), sculptură de Paige Bradley (New York – http://paigebradley.com/)

Read Full Post »

The-Raven-Wallpaper-1-edgar-allan-poe-7363850-1024-768Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Picoteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate, – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător, – gîndit-am, – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale, – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire, – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor, –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel, liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l,
,,Domnule, – am spus, – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecător.


Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
A intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ,,Nevermore”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regin㠖 spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare, – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată: – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Edgar Allan Poe

(n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică.

Read Full Post »

7327924_affezionatoVoiam să rămîn în septembrie
pe plaja pustie şi palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşa
cocorilor mei nestatornici
şi vîntul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
ţigara mai albă ca luna,
şi-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forţa-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămîn în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mînă în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – şi să lunec
o dată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sînt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
cînd încă mai am de iubit…

Nina Cassian

(nume real Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați – d. 15 aprilie 2014, New York) a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască.

Foto: Affezionato – Escha Van den Bogerd (www.fineartamerica.com)

Read Full Post »

Water_Girl_by_GejsiLenea ta e o apă foarte potabilă şi
mîinile o frămîntă ca pe ceva necesar
într-o zi, într-o zi ai
să afli ce e ascuns pe dinăuntru
sub pantalonii ca nişte bătrîni biciclişti
sub albia de rufe tunsă proaspăt
ordonată şi fixă ca un fragment de paranoia
ai să-mi suni predispoziţiile ca pe nişte clopote
ai să te strecori pe sub uşile larg deschise
în gurile tunurilor ai să te miri fumînd o ţigare
ai să umbli în mâini pe dinăuntru meu
ciupindu-mi nervii ca pe nişte coarde vocale
ai să-mi numeri globulele roşii şi ai
să-mi treci prin ficaţi cu ochii la stele.

Gellu Naum

(n. 1 august 1915, București — d. 29 septembrie 2001, București) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

 

Read Full Post »

reflection_____animated___by_hetorakelt-d46hiyb4Reflex 76

Purtăm în noi destule amintiri
Din caruselul fostelor iubiri,
Să nu ne fie dureros de rău
În viața mea, cu adevărul tău,
În carnea ta, cu gărgăunii mei –
Și, iată-ne căzuți, ca niște zei,
Din cerul poeziei pe pământ,
Să ne schimbăm cuvântul după vânt,
Să ne purtăm iubirea după căi

Care, oricum, nu-ncap în ochii tăi,

Care, oricum, nu trec prin gândul meu,
Dar… se întorc la cineva mereu.

Reflex 89

Pe toţi la fel, nu poţi să-i mulţumeşti,
Rămâne doar să rabzi şi să-l iubeşti
Numai pe unul singur întru toţi,
Aşa cum încă nici nu şti că poţi,
Aşa cum încă nici nu poţi să şti,
Împodobindu-ţi nopţile pustii
Cu numai dorul tău de carnea sa,
Fără prea mult, pe-atunci, a-ţi mai păsa
Dacă de-atâtea gânduri, pâna-n zori,
Se va-ntâmpla, iubindu-l, să şi mori.

Reflex 108

Prea repede uităm ce-aveam în gând,
Sub apăsarea vorbelor de rând!
Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi…
E-atâta ezitare între paşi.
Prea repede uităm ce-aveam de spus –
Un zbor în minus, o cădere în plus…
La tine-i vară şi la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

Reflex 109

Mai pune-o vorbă bună, dacă vrei,
Pentru această vară, pe la zei,
Să nu ne-o ia de tot sau prea curând!
Şi, dacă ne iubim de-o vreme-n gând,
Mult mai solar, mai tandru, mai frumos
Decât am face-o, tăvăliţi pe jos,
Prin iarba obsesivei despuieri;
Învaţă să spui mâine în loc de ieri,
Acoperindu-ţi braţele cu flori
Şi, mai ales, să nu-ndrăzneşti să mori!

Reflex 110

E prea puţin ce pot mărturisi,
Dacă-ai fugi şi nu te-aş mai găsi,
Dar, ca să afli totul, nu e greu;
Ascultă-mă cu sufletul, mereu,
Lăsându-mă să cred că nu mai vrei
Să te desprinzi cumva din ochii mei
Şi-ai să înţelegi cât frig s-ar întâmpla
Dac-ai fugi şi nu te-aş mai afla…

din vol. Cartea Claudiană – Din pricina ta

George Țărnea

(n. 10 noiembrie 1945, Șirineasa, județul Vâlcea; d. 2 mai 2003, București), poet român, supranumit Poetul iubirii.

Read Full Post »

1175210-bigthumbnailFemeia se îndreptă spre Ravic. Mergea repede, dar paşii ei aveau o şovăială ciudată. Ravic o observă abia când ajunse în dreptul lui. Era palidă, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară şi avea ochii larg deschişi. Faţa îi era rigidă, aidoma unei măşti, goală pe dinăuntru, iar ochii ei aveau, în lumina lămpilor de pe stradă, o expresie atât de sticloasă, încât îi atraseră atenţia.
Femeia trecu atât de repede pe lângă el încât îl atinse. El întinse mâna şi o prinse de braţ; în clipa următoare ea se clătină şi ar fi căzut jos, dacă el n-ar fi sprijinit-o.
O ţinea strâns de braţ.

— Unde mergi? întrebă el după o clipă. Femeia se întoarse şi-l privi.
— Dă-mi drumul! şopti ea. Ravic nu răspunse. O mai ţinea încă strâns de braţ.
— Dă-mi drumul! spuse ea abia mişcându-şi buzele. Lui Ravic i se păru că nu-l văzuse deloc. Privea dincolo de el, undeva în întunericul nopţii. Nu era pentru ea decât cineva care o oprise din drum, căruia îi vorbea.

— Dă-mi drumul! Ravic înţelese îndată că nu era o femeie de stradă. Nu era nici beată. Nu-i mai ţinea acum braţul atât de strâns. S-ar fi putut desface uşor, dar nu încercase. Ravic aşteptă puţin.
— Unde Dumnezeu poţi să te duci noaptea, singură, la ora asta, în Paris? întrebă el din nou, încet, şi-i lăsă braţul. Femeia tăcea. Dar nu plecă. Rămase pe loc; părea că nu mai era în stare să facă nici o mişcare. Ravic se apropie de marginea podului. Simţea, sub mâini, piatra umedă şi poroasă.
— Poate acolo, jos? Arătă cu capul înapoi, în jos, spre Sena, care curgea neliniştită spre întunecatul Pont de l’Alma. Femeia nu răspunse.
— Prea devreme, zise Ravic. Prea devreme şi e mult prea frig, acum în noiembrie.

Erich Maria Remarque

(pseudonimul literar al lui Erich Paul Remark; n. 22 iunie 1898, Osnabrück, Germania – d. 25 septembrie 1970, Locarno, Elveția) este unul dintre cei mai cunoscuți și populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea. Parte din operele sale au fost ecranizate de-a lungul timpului.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: