Feeds:
Articole
Comentarii

Ego

Thoma_Loneliness

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie –
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atît de bine –
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.

George Bacovia

(n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez.

Foto: Loneliness – Hans Thoma (Muzeul Naţional din Varşovia)

Oblomov

123La vicleşuguri nu recurg decît femeile mai mult sau mai puţin mărginite. Din lipsă de inteligenţă, ele ajung să mişte pîrghiile vieţii mărunte, de toate zilele, cu ajutorul vicleşugurilor, împletindu-şi politica lor casnică întocmai ca o dantelă, fără să-şi dea seama în ce chip se aştern în jurul lor liniile principale ale vieţii, încotro se îndreaptă şi unde se îmbină.

Viclenia e asemenea banilor mărunţi cu care nu poţi cumpăra mare lucru. Şi după cum, pe mărunţiş, nu poţi trăi decît un ceas-două, tot astfel poţi ascunde, înşela, denatura cu ajutorul vicleniei, dar ea nu poate cuprinde orizonturi largi, nu poate dezvălui începutul şi sfîrşitul unui eveniment mare, de căpetenie.

Viclenia e mioapă, ea vede bine numai la doi paşi, nu merge mai departe, şi de aceea, de multe ori, cade singură în groapa pe care a săpat-o altora.

Olga era o fată deşteaptă. Cît de uşor şi de limpede rezolvase ea chiar şi problema de astăzi – cum ar fi rezolvat, de altfel, orice alta! Prindea îndată înţelesul nemijlocit al unui fapt şi găsea drumul cel mai scurt spre înţelegerea lui.

Viclenia e însă un şoarce: aleargă împrejur, se ascunde… Nu era în caracterul Olgăi. Atunci ce era? Ce se întîmplase?

Ivan Alexandrovici Goncearov

(în rusă: Ива́н Алекса́ндрович Гончаро́в) (n. 18 iunie 1812 — d. 27 septembrie 1891) a fost un prozator rus cunoscut mai ales pentru romanul său, Oblomov.

Foto: artesehumordemulher.wordpress.com – Albert Henry Colling (1868-1947) — Girl with Lilac

Plexus

456Stînd acum în punctul meu de observaţie, pierdut în reverie, mă întreb dacă nu cumva eram cam fătălău pe atunci. Nici un băiat din vecini nu era mai bine îmbrăcat decît mine. Nici unul nu avea apucături mai frumoase. Nimeni nu era mai ager şi mai inteligent. Luam toate premiile, îmi atrăgeam toate laudele. Părinţii mei erau atît de convinşi că-mi pot purta singur de grijă încît nici nu li se năzărea că tovarăşii mei de joacă erau deja înecaţi pînă la gît în viciu şi păcătoşenie. Pînă şi cea mai duioasă dintre mame ar fi fost în stare să adulmece în micul Johnnie Ludlow un criminal în embrion. Pînă şi cel mai nepăsător dintre părinţi ar fi fost în stare să discearnă că micul Alfie Betcha era de pe atunci un gangster şi un huligan. Iar acea mîndrie a şcolii duminicale, care eram eu, îşi alegea ca prieteni nedespărţiţi numai pe cei mai înrăiţi golani din vecinătate. Ce-i drept, cunoşteam catehismul de la cap la coadă şi de la coadă la cap, dar, maimuţică sprintenă la minte ce mă aflam, în tovărăşia haimanalelor mele dădeam drumul la un limbaj atît de copios în măscări, vorbe porcoase şi înjurături, încît ar fi făcut cinste şi unui osîndit la ştreang. Le învăţam pe toate de la băieţii mai vîrstnici. Nu că aceştia ne-ar fi instruit făţiş ori voit. Dar noi le dădeam întruna tîrcoale şi trăgeam cu urechea la ciondănelile şi hărţuielile lor. De pe buzele lor auzeai în permanenţă numai cuvinte ca: tîrfă, curvă, labagiu, căcăcios, futut, sculat şi altele de felul ăsta. Dar cînd noi, mucoşii, foloseam asemenea cuvinte, băieţii mai mari se tăvăleau de rîs. Îmi aduc aminte de o zi cînd, excitat de un termen nou pe care-l aflasem, m-am dus la o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi i-am turnat tot felul de vorbe scîrboase. Cînd m-a înşfăcat ca să-mi tragă o chelfăneală, am suduit-o ca un birjar. Cred că am muşcat-o de mînă şi am izbit-o în fluierul piciorului. „Las’ că te-nvăţ eu minte, pramatie ce eşti!” mi-a zis, apucîndu-mă de o ureche, m-a tîrît la postul de poliţie din colţ. M-a îmbrîncit pe scări, a deschis uşa şi m-a proiectat în mijlocul încăperii. Şi iată-mă o gîgîlice de derbedeu, în faţa impozantului birou al poliţistului, căruia îi vedeam numai capul răsărind pe deasupra mesei.
– Ce mai înseamnă şi asta?
Glasul sever, tunător, m-a făcut să simt că-mi cade inima în pantaloni.
– Spune-i! mi-a poruncit fata. Înşiră-i şi dumnealui porcăriile pe care mi le-ai spus mie.
Eram prea înspăimîntat ca să pot deschide gura. Îmi ţineam răsuflarea.
– Înţeleg, a tunat poliţistul, înălţîndu-şi sprîncenele negre şi stufoase şi ţintuindu-mă cu o privire ameninţătoare. A folosit cuvinte murdare, aşa-i?
– Da, Înălţimea voastră, a confirmat fata.
– Bun. Las’ că-l lecuim noi.
S-a ridicat de pe tron şi a dat să coboare. Eu am început să scîncesc, apoi să urlu cît mă ţinea gura.
– De fapt, nu-i băiat rău, a sărit în apărarea mea fetişcana, cuprinsă de milă. Îl cheamă Henry Miller.
– Henry Miller? s-a minunat poliţistul. Dar îi cunosc foarte bine pe taică-său şi pe bunicu-său. Spui că puşlamaua asta mică ţi-a aruncat vorbe urîte?
Rostind acestea, a descins de pe înaltul său postament şi, aplecîndu-se asupră-mi, a grăit:
– Henry Miller, sunt mirat de cele ce aud. Pentru ce…
(Rostirea numelui meu în acest lăcaş public, ba tocmai în clădirea poliţiei, a avut un efect copleşitor asupra mea. Mă şi vedeam un criminal, îmi vedeam numele trîmbiţat pe toată strada, tipărit cu litere de o şchioapă.Tremuram la gîndul ce vor spune ai mei cînd aveam să mă întorc acasă, pentru că eram convins că vestea o să mi-o ia înainte. Poate că va trebui să vină să mă scoată pe cauţiune.
Dar, concomitent cu aceste temeri şi negre presimţiri, m-am simţit străbătut şi de un anumit fior de mîndrie la auzul numelui meu răsunînd în clădirea goală a poliţiei. Acum aveam şi eu un statut. Niciodată pînă atunci nu fusesem strigat pe ambele nume. Toată lumea îmi spunea doar Henry. Şi deodată devenisem Henry Miller, un personaj cu o identitate bine definită. Şi poliţistul avea să-mi scrie numele şi adresa în cărţoiul ăla mare. Aveam să fiu înregistrat… În clipa aceea am îmbătrînit cu zece ani.
Cîteva minute mai tîrziu, aflîndu-mă teafăr şi în deplină siguranţă pe stradă, după ce îi făgăduisem fetei că n-o să mai folosesc în viaţa mea cuvinte obscene, mă simţeam năpădit de un sentiment eroic. Mi-era ruşine că mă văicărisem ca o muiere în faţa poliţistului. Faptul că era atît de bun prieten cu tatăl şi cu bunicul meu însemna că n-ar fi putut vreodată să-mi facă un rău. Şi în loc să văd în el o persoană de temut, am început să-l privesc ca pe un protector, un tainic aliat. În acea clipă şi în acel loc am simţit crescînd în mine dispreţul faţă de forţele care m-ar putea constrînge vreodată…

Henry Valentine Miller

(26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură.

Trilogia ” Răstignire trandafirie” (Sexus, Plexus şi Nexus) scrisă de Henry Miller pe parcursul a zece ani, a fost interzisă în Statele Unite ale Americii şi publicată la Paris între 1949 şi 1960.

Cartea Mironei

tumblr_n6zadnzmng1txcb93o1_500– Îl iubești? mă întrebă un demon.
– Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…
– Nu mai ai ochii?
– Ba da. Dar îl văd doar pe el.
– Și îți ajunge?
– Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.
– Și cu ce vezi cerul, copacii?
– Cu ochii lui!
– Și cu ce simți zăpada, cum știi cît de proaspătă e și de rece?
– Cu mîna lui!
– Și cînd ți-e sete, ce faci?
– Îl sărut!
– Și cînd vrei să-ți înmoi buzele în apa limpede, bună?…
– Apa o simt pe buzele lui.
– Nu-ți place să pășești singură, să simți asfaltul elastic, viu, sub pașii tăi?
– Îi simt umărul alături și, lipită de el, mă simt legănată de arcurile pașilor lui.
– Dar oamenii de pe stradă?
– Cărăbușii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…
– Și tu ce crezi?
– Mie mi se pare că sunt un fel de năstrușnice, grotești, nefolositoare păpuși. Nu le pricep de fel rostul. El crede că-i văd, și mă ceartă. Se ostenește, vorbește, se înfurie sălbatic. E prost. Nu știe că-l văd numai și numai pe el.
– Dar bine, de ce?
– Fiindcă mi-e drag.
– De ce ți-e drag tocmai el?
– Așa s-a întâmplat. Într-o zi, nu știu cum, parcă s-a răspândit în ființa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare și dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu știu ce s-a întâmplat. Poate că știe el. El ştie tot…
– Și tu ce știi?
– Îl iubesc.
– Și toată ziua ce faci?
– Îl aștept.
– Și cînd vine?
– Mă odihnesc în brațele lui.
– Ești atît de obosită?
– Da, e chinuitor, istovitor să aștepți!
– Atunci, ești nefericită.
– Nu! Fiindcă vine…

Cella Serghi

(n. 4 noiembrie – S.V. 22 octombrie 1907 -, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

7327924_affezionatoVoiam să rămîn în septembrie
pe plaja pustie şi palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşa
cocorilor mei nestatornici
şi vîntul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
ţigara mai albă ca luna,
şi-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forţa-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămîn în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mînă în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – şi să lunec
o dată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sînt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
cînd încă mai am de iubit…

Nina Cassian

(nume real Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați – d. 15 aprilie 2014, New York) a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască.

Foto: Affezionato – Escha Van den Bogerd (www.fineartamerica.com)

Ars doloris

10_06Îmi trebuie o nouă suferinţă
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrînge,
Căci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sînt mai încăpător decît o rană,
Mai vast decît o peşteră din ere
Şi poate că e loc destul în mine
Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleştare
Pe care harfa mea s-o strîngă-n coarde.
Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: colecţia Extra Moenia, La Promessa – sculptură de Matteo Pugliese.

Dreptul la timp

3Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Nichita Stănescu

(n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Foto: http://art-by-doc.deviantart.com/

%d blogeri au apreciat asta: