Feeds:
Articole
Comentarii

Corbul

The-Raven-Wallpaper-1-edgar-allan-poe-7363850-1024-768Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Picoteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate, – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător, – gîndit-am, – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale, – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire, – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor, –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel, liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l,
,,Domnule, – am spus, – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecător.


Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
A intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ,,Nevermore”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regin㠖 spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare, – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată: – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Edgar Allan Poe

(n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică.

Anunțuri

Ego

Thoma_Loneliness

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie –
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atît de bine –
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.

George Bacovia

(n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez.

Foto: Loneliness – Hans Thoma (Muzeul Naţional din Varşovia)

Oblomov

123La vicleşuguri nu recurg decît femeile mai mult sau mai puţin mărginite. Din lipsă de inteligenţă, ele ajung să mişte pîrghiile vieţii mărunte, de toate zilele, cu ajutorul vicleşugurilor, împletindu-şi politica lor casnică întocmai ca o dantelă, fără să-şi dea seama în ce chip se aştern în jurul lor liniile principale ale vieţii, încotro se îndreaptă şi unde se îmbină.

Viclenia e asemenea banilor mărunţi cu care nu poţi cumpăra mare lucru. Şi după cum, pe mărunţiş, nu poţi trăi decît un ceas-două, tot astfel poţi ascunde, înşela, denatura cu ajutorul vicleniei, dar ea nu poate cuprinde orizonturi largi, nu poate dezvălui începutul şi sfîrşitul unui eveniment mare, de căpetenie.

Viclenia e mioapă, ea vede bine numai la doi paşi, nu merge mai departe, şi de aceea, de multe ori, cade singură în groapa pe care a săpat-o altora.

Olga era o fată deşteaptă. Cît de uşor şi de limpede rezolvase ea chiar şi problema de astăzi – cum ar fi rezolvat, de altfel, orice alta! Prindea îndată înţelesul nemijlocit al unui fapt şi găsea drumul cel mai scurt spre înţelegerea lui.

Viclenia e însă un şoarce: aleargă împrejur, se ascunde… Nu era în caracterul Olgăi. Atunci ce era? Ce se întîmplase?

Ivan Alexandrovici Goncearov

(în rusă: Ива́н Алекса́ндрович Гончаро́в) (n. 18 iunie 1812 — d. 27 septembrie 1891) a fost un prozator rus cunoscut mai ales pentru romanul său, Oblomov.

Foto: artesehumordemulher.wordpress.com – Albert Henry Colling (1868-1947) — Girl with Lilac

Plexus

456Stînd acum în punctul meu de observaţie, pierdut în reverie, mă întreb dacă nu cumva eram cam fătălău pe atunci. Nici un băiat din vecini nu era mai bine îmbrăcat decît mine. Nici unul nu avea apucături mai frumoase. Nimeni nu era mai ager şi mai inteligent. Luam toate premiile, îmi atrăgeam toate laudele. Părinţii mei erau atît de convinşi că-mi pot purta singur de grijă încît nici nu li se năzărea că tovarăşii mei de joacă erau deja înecaţi pînă la gît în viciu şi păcătoşenie. Pînă şi cea mai duioasă dintre mame ar fi fost în stare să adulmece în micul Johnnie Ludlow un criminal în embrion. Pînă şi cel mai nepăsător dintre părinţi ar fi fost în stare să discearnă că micul Alfie Betcha era de pe atunci un gangster şi un huligan. Iar acea mîndrie a şcolii duminicale, care eram eu, îşi alegea ca prieteni nedespărţiţi numai pe cei mai înrăiţi golani din vecinătate. Ce-i drept, cunoşteam catehismul de la cap la coadă şi de la coadă la cap, dar, maimuţică sprintenă la minte ce mă aflam, în tovărăşia haimanalelor mele dădeam drumul la un limbaj atît de copios în măscări, vorbe porcoase şi înjurături, încît ar fi făcut cinste şi unui osîndit la ştreang. Le învăţam pe toate de la băieţii mai vîrstnici. Nu că aceştia ne-ar fi instruit făţiş ori voit. Dar noi le dădeam întruna tîrcoale şi trăgeam cu urechea la ciondănelile şi hărţuielile lor. De pe buzele lor auzeai în permanenţă numai cuvinte ca: tîrfă, curvă, labagiu, căcăcios, futut, sculat şi altele de felul ăsta. Dar cînd noi, mucoşii, foloseam asemenea cuvinte, băieţii mai mari se tăvăleau de rîs. Îmi aduc aminte de o zi cînd, excitat de un termen nou pe care-l aflasem, m-am dus la o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi i-am turnat tot felul de vorbe scîrboase. Cînd m-a înşfăcat ca să-mi tragă o chelfăneală, am suduit-o ca un birjar. Cred că am muşcat-o de mînă şi am izbit-o în fluierul piciorului. „Las’ că te-nvăţ eu minte, pramatie ce eşti!” mi-a zis, apucîndu-mă de o ureche, m-a tîrît la postul de poliţie din colţ. M-a îmbrîncit pe scări, a deschis uşa şi m-a proiectat în mijlocul încăperii. Şi iată-mă o gîgîlice de derbedeu, în faţa impozantului birou al poliţistului, căruia îi vedeam numai capul răsărind pe deasupra mesei.
– Ce mai înseamnă şi asta?
Glasul sever, tunător, m-a făcut să simt că-mi cade inima în pantaloni.
– Spune-i! mi-a poruncit fata. Înşiră-i şi dumnealui porcăriile pe care mi le-ai spus mie.
Eram prea înspăimîntat ca să pot deschide gura. Îmi ţineam răsuflarea.
– Înţeleg, a tunat poliţistul, înălţîndu-şi sprîncenele negre şi stufoase şi ţintuindu-mă cu o privire ameninţătoare. A folosit cuvinte murdare, aşa-i?
– Da, Înălţimea voastră, a confirmat fata.
– Bun. Las’ că-l lecuim noi.
S-a ridicat de pe tron şi a dat să coboare. Eu am început să scîncesc, apoi să urlu cît mă ţinea gura.
– De fapt, nu-i băiat rău, a sărit în apărarea mea fetişcana, cuprinsă de milă. Îl cheamă Henry Miller.
– Henry Miller? s-a minunat poliţistul. Dar îi cunosc foarte bine pe taică-său şi pe bunicu-său. Spui că puşlamaua asta mică ţi-a aruncat vorbe urîte?
Rostind acestea, a descins de pe înaltul său postament şi, aplecîndu-se asupră-mi, a grăit:
– Henry Miller, sunt mirat de cele ce aud. Pentru ce…
(Rostirea numelui meu în acest lăcaş public, ba tocmai în clădirea poliţiei, a avut un efect copleşitor asupra mea. Mă şi vedeam un criminal, îmi vedeam numele trîmbiţat pe toată strada, tipărit cu litere de o şchioapă.Tremuram la gîndul ce vor spune ai mei cînd aveam să mă întorc acasă, pentru că eram convins că vestea o să mi-o ia înainte. Poate că va trebui să vină să mă scoată pe cauţiune.
Dar, concomitent cu aceste temeri şi negre presimţiri, m-am simţit străbătut şi de un anumit fior de mîndrie la auzul numelui meu răsunînd în clădirea goală a poliţiei. Acum aveam şi eu un statut. Niciodată pînă atunci nu fusesem strigat pe ambele nume. Toată lumea îmi spunea doar Henry. Şi deodată devenisem Henry Miller, un personaj cu o identitate bine definită. Şi poliţistul avea să-mi scrie numele şi adresa în cărţoiul ăla mare. Aveam să fiu înregistrat… În clipa aceea am îmbătrînit cu zece ani.
Cîteva minute mai tîrziu, aflîndu-mă teafăr şi în deplină siguranţă pe stradă, după ce îi făgăduisem fetei că n-o să mai folosesc în viaţa mea cuvinte obscene, mă simţeam năpădit de un sentiment eroic. Mi-era ruşine că mă văicărisem ca o muiere în faţa poliţistului. Faptul că era atît de bun prieten cu tatăl şi cu bunicul meu însemna că n-ar fi putut vreodată să-mi facă un rău. Şi în loc să văd în el o persoană de temut, am început să-l privesc ca pe un protector, un tainic aliat. În acea clipă şi în acel loc am simţit crescînd în mine dispreţul faţă de forţele care m-ar putea constrînge vreodată…

Henry Valentine Miller

(26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură.

Trilogia ” Răstignire trandafirie” (Sexus, Plexus şi Nexus) scrisă de Henry Miller pe parcursul a zece ani, a fost interzisă în Statele Unite ale Americii şi publicată la Paris între 1949 şi 1960.

Cartea Mironei

tumblr_n6zadnzmng1txcb93o1_500– Îl iubești? mă întrebă un demon.
– Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…
– Nu mai ai ochii?
– Ba da. Dar îl văd doar pe el.
– Și îți ajunge?
– Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.
– Și cu ce vezi cerul, copacii?
– Cu ochii lui!
– Și cu ce simți zăpada, cum știi cît de proaspătă e și de rece?
– Cu mîna lui!
– Și cînd ți-e sete, ce faci?
– Îl sărut!
– Și cînd vrei să-ți înmoi buzele în apa limpede, bună?…
– Apa o simt pe buzele lui.
– Nu-ți place să pășești singură, să simți asfaltul elastic, viu, sub pașii tăi?
– Îi simt umărul alături și, lipită de el, mă simt legănată de arcurile pașilor lui.
– Dar oamenii de pe stradă?
– Cărăbușii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…
– Și tu ce crezi?
– Mie mi se pare că sunt un fel de năstrușnice, grotești, nefolositoare păpuși. Nu le pricep de fel rostul. El crede că-i văd, și mă ceartă. Se ostenește, vorbește, se înfurie sălbatic. E prost. Nu știe că-l văd numai și numai pe el.
– Dar bine, de ce?
– Fiindcă mi-e drag.
– De ce ți-e drag tocmai el?
– Așa s-a întâmplat. Într-o zi, nu știu cum, parcă s-a răspândit în ființa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare și dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu știu ce s-a întâmplat. Poate că știe el. El ştie tot…
– Și tu ce știi?
– Îl iubesc.
– Și toată ziua ce faci?
– Îl aștept.
– Și cînd vine?
– Mă odihnesc în brațele lui.
– Ești atît de obosită?
– Da, e chinuitor, istovitor să aștepți!
– Atunci, ești nefericită.
– Nu! Fiindcă vine…

Cella Serghi

(n. 4 noiembrie – S.V. 22 octombrie 1907 -, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

7327924_affezionatoVoiam să rămîn în septembrie
pe plaja pustie şi palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşa
cocorilor mei nestatornici
şi vîntul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
ţigara mai albă ca luna,
şi-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forţa-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămîn în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mînă în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – şi să lunec
o dată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sînt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
cînd încă mai am de iubit…

Nina Cassian

(nume real Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați – d. 15 aprilie 2014, New York) a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască.

Foto: Affezionato – Escha Van den Bogerd (www.fineartamerica.com)

Ars doloris

10_06Îmi trebuie o nouă suferinţă
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrînge,
Căci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sînt mai încăpător decît o rană,
Mai vast decît o peşteră din ere
Şi poate că e loc destul în mine
Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleştare
Pe care harfa mea s-o strîngă-n coarde.
Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: colecţia Extra Moenia, La Promessa – sculptură de Matteo Pugliese.

%d blogeri au apreciat asta: