Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Dumnezeu’

1175210-bigthumbnailFemeia se îndreptă spre Ravic. Mergea repede, dar paşii ei aveau o şovăială ciudată. Ravic o observă abia când ajunse în dreptul lui. Era palidă, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară şi avea ochii larg deschişi. Faţa îi era rigidă, aidoma unei măşti, goală pe dinăuntru, iar ochii ei aveau, în lumina lămpilor de pe stradă, o expresie atât de sticloasă, încât îi atraseră atenţia.
Femeia trecu atât de repede pe lângă el încât îl atinse. El întinse mâna şi o prinse de braţ; în clipa următoare ea se clătină şi ar fi căzut jos, dacă el n-ar fi sprijinit-o.
O ţinea strâns de braţ.

— Unde mergi? întrebă el după o clipă. Femeia se întoarse şi-l privi.
— Dă-mi drumul! şopti ea. Ravic nu răspunse. O mai ţinea încă strâns de braţ.
— Dă-mi drumul! spuse ea abia mişcându-şi buzele. Lui Ravic i se păru că nu-l văzuse deloc. Privea dincolo de el, undeva în întunericul nopţii. Nu era pentru ea decât cineva care o oprise din drum, căruia îi vorbea.

— Dă-mi drumul! Ravic înţelese îndată că nu era o femeie de stradă. Nu era nici beată. Nu-i mai ţinea acum braţul atât de strâns. S-ar fi putut desface uşor, dar nu încercase. Ravic aşteptă puţin.
— Unde Dumnezeu poţi să te duci noaptea, singură, la ora asta, în Paris? întrebă el din nou, încet, şi-i lăsă braţul. Femeia tăcea. Dar nu plecă. Rămase pe loc; părea că nu mai era în stare să facă nici o mişcare. Ravic se apropie de marginea podului. Simţea, sub mâini, piatra umedă şi poroasă.
— Poate acolo, jos? Arătă cu capul înapoi, în jos, spre Sena, care curgea neliniştită spre întunecatul Pont de l’Alma. Femeia nu răspunse.
— Prea devreme, zise Ravic. Prea devreme şi e mult prea frig, acum în noiembrie.

Erich Maria Remarque

(pseudonimul literar al lui Erich Paul Remark; n. 22 iunie 1898, Osnabrück, Germania – d. 25 septembrie 1970, Locarno, Elveția) este unul dintre cei mai cunoscuți și populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea. Parte din operele sale au fost ecranizate de-a lungul timpului.

Anunțuri

Read Full Post »

FRAGMENTE

De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvându-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii… Wagner – muzică a nesfârşitei neîmpliniri – se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi…, iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (…)
Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.
Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?
Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.
A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…
Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…
Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfăindu-şi destinul?
Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nicio credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă.
A fi „muritor” înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea” – implicaţia ei…
Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, ce teamă te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?
Va descifra cineva, cîndva, drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers? (…)

“Male Torso” by Dan Gheno

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filosofie nocturnă?
Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.
Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii. Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.
Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.
Cu cît eşti mai lămurit de puţinul torului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-i salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotriva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe. (…)
De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri: Ce flori veninoase, ce adormitoare crude, să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei: o primăvară funebră a eternităţii. Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei el n-ar fi nimic. (…)

Emil Cioran

– filosof şi scriitor român, nascut la Răşinari, judeţul Sibiu, la 8 aprilie 1911. În 1937 pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfîrșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris, unde a trăit fără să ceară cetăţenia franceză şi unde a şi murit, la 20 iunie 1995.

Read Full Post »

La părintele Vintilă
Vine Arvinte, cam sfios
Şi se roagă: – Fie-ţi milă
De un suflet păcătos!

Chiar în săptămîna mare
Cînd tot omul e smerit
Şi posteşte cu-ndurare,
Uite, am păcătuit!

– Ai furat? întreabă popa
– Nu, prea sfinte! Fără vrere
M-am dat răului şi hopa
În gradină c’o muiere!

– Vai de mine, vai de mine…
Greu păcat ai săvîrşit…
Însă dacă-mi spui cu cine,
Poate vei fi mîntuit.

– Nu pot, a răspuns Arvinte
Să-mi fac chinul şi mai greu
Nu pot s-o divulg Părinte
Că mă bate Dumnezeu!

… Era’naltă şi frumoasă,
Părul blond şi ochi de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar…

– Nu cumva ai fost cu Tanti
Din Smîrdan, de peste drum?
– Nu pot s-o divulg că Domnul
Ma trăzneşte chiar acum!

… Şi-avea flori la cingătoare,
Trup de crin îmbobocit,
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit…

– Poate-ai fost cu Miţa Creaţa
Cea uşoară ca un fulg?
– Cere-mi tot, ba chiar şi viaţa,
Însă nu pot s-o divulg!

… Durdulie, ‘mbujorată,
Numai cîntec, numai joc,
Cînd te-a strîns în braţe-odată,
Ai simţit în vine foc!

– Măi Arvinte-ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun?
– Oh! Degeaba-mi zgîndări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun!

… O comoară tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat!

– Bine, du-te, meditează,
Şi vii mîine mai dispus,
Domnul să te aibe-n pază!
– Sărut dreapta! Şi s-a dus.

Ajungînd în colţ, ca vîntu’
S-a-ntîlnit cu Calistrat
Care-ntreabă: – Ei, Prea Sfîntul
De păcat te-a dezlegat?

– Încă nu, răspunse Arvinte
Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi!

Ion Minulescu

(n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc.

Read Full Post »

Libertatea mea e ascensiune; oriunde.

Infernul e sus, așa sa știți. Raiul e și mai sus, dar el nu mă interesează. Orice cale aș bate, mușchii se zgârcesc și oasele ajung pietre îndată ce simt valea. Nu sunt aristocrat, pentru că nu vreau să știu de strămoșii mei… Şi nu sunt parvenit, pentru că nu doresc fructele trudei mele: nu vânez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc. Sunt eu însămi, în toate formele și gândurile mele. Nu învăț regulile jocului. Cred că nu l-aș mai putea juca. Să-mi amintesc de ceilalți ani? Iată: dacă am cunoscut psihologia unui viciu, nu l-am mai putut practica. De acum sunt înfometat de neprevăzut.
https://i2.wp.com/a5.sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-snc6/227107_109653072456116_101583283263095_103562_1959113_n.jpgDacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el – nu mă interesează.
Cel care nu poate scrie o epopee, ajunge ziarist.
Tot ce e la fel cu ceilalți, e minciună sau poezie. Realitatea e mare și rară. Dacă lumea aceasta ar fi reală, toți am fi oameni mari. Lumea însă – și fiecare știe aceasta, dar nu o spune – lumea e ireală, deși numai în parte.
Mă gândesc adesea la cuvântul coșmar – și sunt ispitit să-l investesc cu deplină realitate.
Viața mea nu a fost furtunoasă și prezentul nu e calm marin.
Cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea.
Plecarea mea, dintr-un elan liber, a fost antrenată în schimbări care mi s-ar fi părut de negândit înainte de realizare.
Aveam o memorie vie și alta moartă. Iar gândul apei vii și apei moarte din basme mă opera câteodată din șirul literelor, mă silea să inched cartea și să recunosc că, asemenea acelui Făt- Frumos, eu mă puteam ucide (în sensul de uitare de sine) și mă puteam învia (în sensul sentimentului de prezență) numai bând din acele două ape nestemate.
O adevărată tinerețe trebuie să înceapă prin risc și gratuitate.
Sărutarea noastră a durat prea mult ca să nu-mi pierd mințile și Isabel să nu și le găsească.
Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric.
O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă.
Înțeleg, femeia nu m-a tulburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerescă sau diavolească din ea. Sexul pentru mine nu e decât o libertate în plus sau o dogmă pe care o pot verifica sau anula. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta este drumul către pierzanie sau victorie prin femeie.
Ultimul spasm mă irita. E monstruos spasmul sexual al unei păpuși.
Si nici o înfrângere nu e mai rușinoasă decăt aceea suferită fără luptă.
Ca întotdeauna, am înțeles schimbarea după ce procesul se sfârșise.
Si somnul meu e ciudat, e viu, e crescut din zile iar nu din nopți, e ajutat de fapte iar nu de imagini.
https://i1.wp.com/a3.sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-snc6/255665_112929795461777_101583283263095_131331_4669319_n.jpgPăstrez amintirile adolescenței ca pe o poveste spusă de altcineva, și ascultată pe jumătate dormitând, într-o după-amiază de vară, cu albine în văzduh și cu tristeți neînțelese în suflet. Iar pentru că am ascultat povestea pe jumătate treaz nu o cunosc toată. Erau clipe când deschideam ochii, sau urmăream un fluture- și atunci spusele celuilalt alunecau pe oglinda minții fără să lase urme. Dar, pentru Dumnezeu, nu trebuie înțeles că am acela e om dau duh. Nu, eu însumi am trăit și am povestit, în același timp. Ascultam însă povestea vieții mele neatent. Aceasta e cheia ce descuie tainele existenței mele.
Povestea mea pare neverosimilă sau bolnavă. Si nu e astfel. Bolnavi sunt oamenii de toate zilele, care s-au desprins să nu se mai uimească, ducând o existență fară nedumeriri și fără minuni.
Pentru mine, visul era firesc și sincer; pentru alții ar fi părut nebunie. E însușirea de seamă a faptelor mari, minunate și luminoase- să pară celorlalți tulburi, rătăcite, halucinante.
Personalitatea pe care mă obișnuisem a o numi a mea, se crispa ca o amibă în mediu salin.
Toți îmbătrâneau. Îmi amintesc senzația și starea aceasta de suflet: toți îmbătrâneau.
Nu mă întrebam de ce vroiam să-mi chinui copilul. Poate ca să aflu dacă era cu adevărat copilul meu.
Viziunile izvorâte din aburi vicioși, din inerție sau alcool, din boală, din aproximație sau mistificare – îmi repugnă.
Ca să mă eliberez de vise searbăde – trebuia sa provoc vise searbăde, să știu că ele izvorăsc dintr-o intoxicație sau dintr-o epuizare nervoasă. De aceea, m-am hotărât să înghit opium.
Sunt destule fotolii și canapele în locuința ei, şi brandy și wiskey și pipe de opium ascunse în cutia bijuteriilor.
Dar specifică și repetă că visele nopții sunt carnale, mintale, iluzii.
Toți ceilalți au început orgia rece, care mă dezgustă, dar pe care o observ cu neobosit interes.
Spectacolul, pentru mine, începea să ajungă înfricoșător; un om care se deșteaptă și o femeie care începe să cheme.
Când femeile zac în odăi cu ferestre ferecate, transpirând sub briza fierbinte a ventilatorului, leneşe, pe jumătate adormite, pe jumătate bestii.

de Mircea Eliade (1907 – 1986; scriitor, filosof şi istoric al religiilor de origine română, profesor la Universitatea din Chicago, contestat în epoca ceauşistă)

Read Full Post »

Modul în care un om îşi acceptă
destinul este mai important decît
însuşi destinul său.
(Wilhelm von Humboldt)
fragment – https://draculagirl.files.wordpress.com/2011/02/geoff-barrenger-sexy-woman-beauty-old-train-station-geoff-barrenger-photo_large.jpg?w=300

„Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atîrnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aştepţi oricît.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De cîte ori sînt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent cînd i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrîncească pe cel ce trebuia îmbrîncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mîntuire.

Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de pustiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricît i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sînt fericit”, ci „mă doare”. Hotărît lucru, n-am nici jumătate de sfînt în mine.

https://i0.wp.com/img3.visualizeus.com/thumbs/09/01/01/female,girl,photo,photography,portrait,speed,train,train,station,woman-c0b067072af179dd88c57d7d73406b05_m.jpgCea mai greu de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămîn dacă alung amintirile? Nu rămîn cu nimic. Rămîn cu pereţii scorojiţi ai gării, cu ciorile, cu tufele de oţetari care cresc lîngă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc.

Doamne, apără-mă de mine însumi.”

de Octavian Paler

(1981)

Read Full Post »

https://i0.wp.com/images2.layoutsparks.com/1/47710/lovely-marilyn-monroe-sexy.jpg
Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său –
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără… „va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa – drept amintire –
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi… „Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea…

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă – fatal – nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…

Ion Minulescu – Nu sunt ce par a fi (1936)

Read Full Post »

https://i0.wp.com/www.agenda.ro/pictures/couple-in-bed1b6755_b.jpgŞi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

 

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București; poet, publicist, textier și om politic român)

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: