Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘iubire’

IMG_82632

The Dreamer, sculptură de LeRoy Transfield (http://www.leroytransfield.com)

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte,
Răspîndindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mîhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sînt aceste vaiete nemîngîiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plîng şi cîntă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de cear㠗 fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atîtor suflete descurajate,
Cînd, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemînd deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Cînd îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpînitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atîtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu cînd pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încîlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Cînd atîtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gîndul.
Cîte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncîndu-l!
Cîte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănînd a tale gînduri adormite, ca pe-o apă,
Cînd atîtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n sil㠗 nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar cînd m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vîrstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Cîte nu-s de scris pe lume! Cîte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vîltoare
A torentelor vieţii! Cîţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfîrşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, cîte inimi asuprite,
Cîţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi cînd lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi cînd vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cîntecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Alexandru Vlahuţă

(n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă) judeţul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

Read Full Post »

92x46-cmAm hrănit orgoliul ucigînd iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am tîrît pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămînzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cît am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strîng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfînt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tînăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelesul prost.

George Ţărnea

(n. 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vîlcea – d. 2 mai 2003, Bucureşti) – poet român, supranumit poetul iubirii.

Sursa foto: https://vicenteromero.wordpress.com/gallery-2007-2009/

Read Full Post »

7327924_affezionatoVoiam să rămîn în septembrie
pe plaja pustie şi palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşa
cocorilor mei nestatornici
şi vîntul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
ţigara mai albă ca luna,
şi-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forţa-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămîn în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mînă în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – şi să lunec
o dată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sînt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
cînd încă mai am de iubit…

Nina Cassian

(nume real Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați – d. 15 aprilie 2014, New York) a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască.

Foto: Affezionato – Escha Van den Bogerd (www.fineartamerica.com)

Read Full Post »

Antonio-Mora-Collage-Photography-2Sonetul 1

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
şi-n acest chip, plăpînd urmaş transpare
purtîndu-i umbra florii-n veştejire.
Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cîndva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blîndă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
cu gura gropii şi cu gura ta…

Sonetul 10

De dragoste ruşine-i să n-asculţi
o, tu ce-i eşti nesăbuinţei fiu,
ştiu, dacă vreai, poţi fi iubit de mulţi
dar şi că nimeni nu ţi-e drag, mai ştiu.
Muncit de ură inima-ţi încarci
cu patima-potrivă-ţi şi ai vrea
al casei bun acoperiş să-l spargi
în loc să-ţi zidăreşti conac în ea.
Gîndul ţi-l schimbă ca şi eu să-l schimb,
urii preferă-i al iubirii har,
fii precum eşti, iluminat de nimb,
baremi de tine-ndură-te măcar…
Alt eu să-ţi faci, iubindu-mă pe mine
şi frumuseţi te-or locui, depline.

Antonio-Mora-Collage-Photography-5

Sonetul 103

Vai ce sărac e tot ce-mi naşte muza
cînd, dacă te-ar răsfrînge-ar străluci
dar totu-i gol, în van îşi mişcă buza
doar cînd o laud, strunele-i sînt vii.
Să nu mă mustri dacă nu pot scrie,
priveşte chipul ce-n oglindă-l ai
el născocirile-mi întrece mie,
prostindu-mi vers, pricepere şi grai.
N-ar fi păcat atunci să-i dreg vopseaua
icoanei tale fără de cusur?
Ce şi-ar dori decît să-ţi cînte steaua,
truditul vers, ce altceva să-i fur?
Decît această scrisă suferindă
te-arăţi mai bine-n propria-ţi oglindă…

Sonetul 115

Mint rimele mai înainte scrise
rostind că n-am să te-ndrăgesc mai mult,
nu-ntrezăream, se pare, nici în vise
necheltuitul dragostei tumult,
nici timpul cîntărindu-l, cel ce calcă
edicte şi făgăduieli de regi,
cel ce destramă frumuseţea sacră
în blînde minţi sădind fărădelegi?
M-a-mpiedicat a timpului surpare
să-ţi spun: „Mi-eşti drag cum nimeni n-a iubit!”
pe cînd eram stăpîn al clipei rare
şi-i-ncoronam ferindu-o, smerit.
Iubirea-i prunc. Întreaga lui lumină
cît creşte încă, totuşi nu-i deplină…

Antonio-Mora-Collage-Photography-6

William Shakespeare

(n. 23 aprilie 1564 – d. 23 aprilie 1616) a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză. El este adesea numit poet național al Angliei și “Poet din Avon” (“Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” („The Swan of Avon”). Lucrările sale au supraviețuit, incluzând și unele realizate în colaborare, opera sa fiind alcătuită din aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii. Piesele lui de teatru au fost traduse în aproape fiecare limbă vorbită și sunt jucate mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg.

Foto: Antonio Mora

Read Full Post »

Motto: Daca n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

poiMi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni şi nicicînd umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu eşti tu, iubito.
Te ştiu de cînd ca o zambilă
Creşteai sub cer de primavară.
Erai frumoasa şi copilă
Frumoasă-ai fost şi domnişoară.
De ce-aş fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îţi sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul şi copiii noştri
Aşa de fericiţi să fie!
Eu văd tristeţea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Şi văd, iubito, în oglindă
Cum zmulgi din păr albite fire.

Iubita mea şi-a mea comoară,
Nu mai fi tristă chiar de-i toamnă.
Frumoasă-ai fost şi domnişoară,
Frumoasă ai ramas şi doamnă.
Te-albeşte prima nea uşoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost şi domnişoară
Şi mai frumoasă eşti ca mamă.
Te bucură şi nu fi tristă,
Aşa sunt toate rînduite.
Frumoasă este orice vîrstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

Grigore Vieru

(n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) – poet român din Republica Moldova.

Read Full Post »

time_by_vive_le_rock1Din calendarul vieţii rupi zilnic cîte-o filă,
Cu lacrima pe-o geană, cu grijă şi cu milă,
Că fiecare fi-va o mică amintire,
Un cîntec care trece şi-o şoaptă de iubire.

Doar stăruie-ntrebarea în sufletul tăcut:
„Ce bucurii avut-am? Ce rană m-a durut?

Şi vremea parcă-i ninsă, într-una se petrece,
Trec zilele şi anii, viaţa toată trece,
Încît te-ntrebi la urmă, prea trist sau fericit:
„Am împlinit destule? Degeaba am trăit?
Sau care-au fost deşarte şi care-au fost minuni?”

Acesta-i calendarul vieţii, oameni buni!

Petru Demetru Popescu

Fiu de invatatori, istoricul, scriitorul, publicistul si profesorul Petru Demetru Popescu (29 iulie 1929) este originar din comuna Valcanesti, judetul Prahova, si membru titular al Uniunii Scriitorilor din Romania. Petru Demetru Popescu este afiliat la numeroase intitutii si o prezenta constanta in paginile mai tuturor revistelor, dar si in ziare. In publicatiile literare colaboreaza cu versuri, proza, teatru, articole, eseuri s.a., iar in cele dedicate cercetarii publica studii, articole, referate. Cartile de istorie pe care le semneaza, concepute si scrise pe baza documentelor si rigorii stiintifice, au devenit lucrari de referinta.

Read Full Post »

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.O viziune a sentimentelor (1964) 

Nichita Stănescu (1933 – 1983)

Read Full Post »

https://i2.wp.com/i187.photobucket.com/albums/x184/emdobrita/Animated/69-smilepk-com.gifExtras din „Profetul

Atunci Almitra zise: “Vorbeşte-ne despre Iubire.”
Iar el îşi înalţă capul privind mulţimea, şi o tăcere adancă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:
”Cînd iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sînt grele şi prăpăstioase,
Şi cînd aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar cînd vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vîntului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică la înălţimea voastră, alintîndu-vă ramurile cele mai fragile care freamată în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate pînă în adîncul rădăcinilor voastre,
Zdruncinînd încleştarea lor cu pămîntul.
Asemeni snopilor de grîu, ea vă secera.
Vă treiera pentru a vă descoji.
Vă vîntura spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macina pînă la înălbirea făinii.
Vă frămînta pînă ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pîinea sfîntă la ospăţul divin.https://draculagirl.files.wordpress.com/2012/01/soulmatetrees.jpg?w=262
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpîniţi de teamă, veţi cauta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi rîde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plînge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decît pe sine şi nu ia decît de la sine.
Iubirea nu stăpîneşte şi nu vrea să fie stapînită;
Fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea.
Cînd iubiţi, nu trebuie să spuneţi “Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă “eu sînt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul spre ea însăşi.
Iubirea nu are altă dorinţă decît aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
https://i1.wp.com/i187.photobucket.com/albums/x184/emdobrita/Spiritual/fine_naturesembrace_sm1.jpgSă te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cîntă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea iubirii,
Să sîngerezi de bunăvoie şi bucurîndu-te,
Să te trezeşti în zori cu inima înaripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţînd în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cîntec de laudă.”

Khalil Gibran

(Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran, Arabă :جبران خليل جبران, Siriacă: ܟ݂ܠܝܠ ܔܒܪܢ) – născut pe 6 decembrie 1883 – decedat pe 10 aprilie 1931 – a fost un poet, filosof și prozator, poet și eseist libanez, unul din romanticii tîrzii ai literaturii arabe.

În poemul-eseu “Profetul”, el vorbeşte despre adevăruri eterne ca Binele, Frumosul, Armonia Universală. Un capitol aparte este dedicat Iubirii, ale cărei simţiri de excepţie îl fac pe scriitor să traiască adevarate revelaţii privind relaţia cu Divinitatea şi să nazuiască în puterea acestui sentiment sublim de a înnobila lumea. Este, probabil, unul din cele mai complexe şi mai frumoase poeme care s-au scris vreodată pe această temă.

Read Full Post »

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu bagăm de seamă că, în loc,
Ramîne un deşert de disperare.

Ne amăgeste lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Romulus Vulpescu

(n. 5 aprilie 1933, Oradea) este un poet, scriitor și traducător român, fost senator în legislatura 1990-1992.

Read Full Post »

Motto: “Iubirea e nesaţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără să-i ceri nimic în shimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă.”

*

*           *

– fragmente –

„― Cît e ceasul?
― Nouă şi un sfert…
― O! de ce m-ai lăsat să dorm atîta?…
― Nu-i nimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele.
― Crezi că merită?
― Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.”https://i1.wp.com/www.reallyjapan.com/images/20080506124621_sleeping_lovers.jpg„În orice caz, numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat ni­mic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea… E de neconceput cît am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atît de integral în mine făcînd una cu fiinţa mea, încît acum cînd a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sînge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Cînd tac, fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile din mine. În gînduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pu­ruri prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, co­pleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina. Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă în adîncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sînt tocmai ace­lea de care te îndoieşti mai mult.

de Mihail Drumeş (n. Mihail V. Dumitrescu, 26 noiembrie 1901, Ohrida, Macedonia – d. 7 februarie 1982, București) a fost un romancier român, foarte popular în perioada interbelică.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: