Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Libertate’

– fragment –

„Am făcut tot felul de cunoştinţe, dar prieteni încă n-am găsit. De bună seamă oamenii văd în mine ceva ciudat. Mulţi dintre ei mă iubesc şi au simpatie faţă de mine, şi-mi pare rău când văd că drumul nostru merge numai puţină vreme împreună. Dacă mă vei întreba cum sunt oamenii pe-aici, îţi voi răspunde: ca pretutindeni. Specia umană se poartă pretutindeni la fel. Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea mai mare parte din timp ca să trăiască şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântă atât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca să scape de dânsa. O, destin al omului!
Dar ce inşi de treabă! Când, uneori, uit de mine însumi şi gust împreună cu ei bucuriile care mai sunt încă hărăzite oamenilor, bucuria de a glumi cu inima deschisă şi fără sfială în jurul unei mese frumos aşezate, de-a hotărî o plimbare sau un dans la vremea cuvenită, şi altele la fel, toate acestea au o minunată înrâurire asupra mea; numai că nu trebuie să-mi aduc aminte că în mine zac încă atâtea forţe ce mucezesc de neîntrebuinţare şi pe care sunt nevoit să le ascund cu grijă.
Asta îmi strânge îngrozitor inima… Şi totuşi, soarta unui om de felul meu este să fie neînţeles!”

Suferințele tînărului Werther („Die Leiden des jungen Werthers”)

 

Johann Wolfgang Goethe

înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

Read Full Post »

Libertatea mea e ascensiune; oriunde.

Infernul e sus, așa sa știți. Raiul e și mai sus, dar el nu mă interesează. Orice cale aș bate, mușchii se zgârcesc și oasele ajung pietre îndată ce simt valea. Nu sunt aristocrat, pentru că nu vreau să știu de strămoșii mei… Şi nu sunt parvenit, pentru că nu doresc fructele trudei mele: nu vânez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc. Sunt eu însămi, în toate formele și gândurile mele. Nu învăț regulile jocului. Cred că nu l-aș mai putea juca. Să-mi amintesc de ceilalți ani? Iată: dacă am cunoscut psihologia unui viciu, nu l-am mai putut practica. De acum sunt înfometat de neprevăzut.
http://a5.sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-snc6/227107_109653072456116_101583283263095_103562_1959113_n.jpgDacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el – nu mă interesează.
Cel care nu poate scrie o epopee, ajunge ziarist.
Tot ce e la fel cu ceilalți, e minciună sau poezie. Realitatea e mare și rară. Dacă lumea aceasta ar fi reală, toți am fi oameni mari. Lumea însă – și fiecare știe aceasta, dar nu o spune – lumea e ireală, deși numai în parte.
Mă gândesc adesea la cuvântul coșmar – și sunt ispitit să-l investesc cu deplină realitate.
Viața mea nu a fost furtunoasă și prezentul nu e calm marin.
Cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea.
Plecarea mea, dintr-un elan liber, a fost antrenată în schimbări care mi s-ar fi părut de negândit înainte de realizare.
Aveam o memorie vie și alta moartă. Iar gândul apei vii și apei moarte din basme mă opera câteodată din șirul literelor, mă silea să inched cartea și să recunosc că, asemenea acelui Făt- Frumos, eu mă puteam ucide (în sensul de uitare de sine) și mă puteam învia (în sensul sentimentului de prezență) numai bând din acele două ape nestemate.
O adevărată tinerețe trebuie să înceapă prin risc și gratuitate.
Sărutarea noastră a durat prea mult ca să nu-mi pierd mințile și Isabel să nu și le găsească.
Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric.
O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă.
Înțeleg, femeia nu m-a tulburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerescă sau diavolească din ea. Sexul pentru mine nu e decât o libertate în plus sau o dogmă pe care o pot verifica sau anula. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta este drumul către pierzanie sau victorie prin femeie.
Ultimul spasm mă irita. E monstruos spasmul sexual al unei păpuși.
Si nici o înfrângere nu e mai rușinoasă decăt aceea suferită fără luptă.
Ca întotdeauna, am înțeles schimbarea după ce procesul se sfârșise.
Si somnul meu e ciudat, e viu, e crescut din zile iar nu din nopți, e ajutat de fapte iar nu de imagini.
http://a3.sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-snc6/255665_112929795461777_101583283263095_131331_4669319_n.jpgPăstrez amintirile adolescenței ca pe o poveste spusă de altcineva, și ascultată pe jumătate dormitând, într-o după-amiază de vară, cu albine în văzduh și cu tristeți neînțelese în suflet. Iar pentru că am ascultat povestea pe jumătate treaz nu o cunosc toată. Erau clipe când deschideam ochii, sau urmăream un fluture- și atunci spusele celuilalt alunecau pe oglinda minții fără să lase urme. Dar, pentru Dumnezeu, nu trebuie înțeles că am acela e om dau duh. Nu, eu însumi am trăit și am povestit, în același timp. Ascultam însă povestea vieții mele neatent. Aceasta e cheia ce descuie tainele existenței mele.
Povestea mea pare neverosimilă sau bolnavă. Si nu e astfel. Bolnavi sunt oamenii de toate zilele, care s-au desprins să nu se mai uimească, ducând o existență fară nedumeriri și fără minuni.
Pentru mine, visul era firesc și sincer; pentru alții ar fi părut nebunie. E însușirea de seamă a faptelor mari, minunate și luminoase- să pară celorlalți tulburi, rătăcite, halucinante.
Personalitatea pe care mă obișnuisem a o numi a mea, se crispa ca o amibă în mediu salin.
Toți îmbătrâneau. Îmi amintesc senzația și starea aceasta de suflet: toți îmbătrâneau.
Nu mă întrebam de ce vroiam să-mi chinui copilul. Poate ca să aflu dacă era cu adevărat copilul meu.
Viziunile izvorâte din aburi vicioși, din inerție sau alcool, din boală, din aproximație sau mistificare – îmi repugnă.
Ca să mă eliberez de vise searbăde – trebuia sa provoc vise searbăde, să știu că ele izvorăsc dintr-o intoxicație sau dintr-o epuizare nervoasă. De aceea, m-am hotărât să înghit opium.
Sunt destule fotolii și canapele în locuința ei, şi brandy și wiskey și pipe de opium ascunse în cutia bijuteriilor.
Dar specifică și repetă că visele nopții sunt carnale, mintale, iluzii.
Toți ceilalți au început orgia rece, care mă dezgustă, dar pe care o observ cu neobosit interes.
Spectacolul, pentru mine, începea să ajungă înfricoșător; un om care se deșteaptă și o femeie care începe să cheme.
Când femeile zac în odăi cu ferestre ferecate, transpirând sub briza fierbinte a ventilatorului, leneşe, pe jumătate adormite, pe jumătate bestii.

de Mircea Eliade (1907 – 1986; scriitor, filosof şi istoric al religiilor de origine română, profesor la Universitatea din Chicago, contestat în epoca ceauşistă)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: