Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poeţi’

13233624Acum, cînd ochii ei nu mai privesc,
Cînd degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, cînd nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfîrşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine…

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Cînd o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sînul gol, cu părul despletit,
Cîntînd pe uliţi veşnica-i cîntare…

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, cînd e zadarnic…
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem – sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urît,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decît
Atîta timp cît va cînta la vioară!

De-aceea, zi de zi, pînă-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cînta din răsputeri în vechiul burg,
Cînta prin soare, viscole sau ceaţă…

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descîntecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cîntat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!…

Atunci, cu ochii mari, înspăimîntaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire…
Şi voi rîdeaţi, nebunilor! Rîdeaţi!
Fecioara însă, ea cînta-n neştire…

Ce cîntec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune…

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie…
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frîntă în cutie!

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeş — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român.

Read Full Post »

IMG_82632

The Dreamer, sculptură de LeRoy Transfield (http://www.leroytransfield.com)

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte,
Răspîndindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mîhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sînt aceste vaiete nemîngîiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plîng şi cîntă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de cear㠗 fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atîtor suflete descurajate,
Cînd, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemînd deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Cînd îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpînitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atîtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu cînd pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încîlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Cînd atîtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gîndul.
Cîte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncîndu-l!
Cîte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănînd a tale gînduri adormite, ca pe-o apă,
Cînd atîtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n sil㠗 nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar cînd m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vîrstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Cîte nu-s de scris pe lume! Cîte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vîltoare
A torentelor vieţii! Cîţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfîrşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, cîte inimi asuprite,
Cîţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi cînd lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi cînd vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cîntecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Alexandru Vlahuţă

(n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă) judeţul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

Read Full Post »

92x46-cmAm hrănit orgoliul ucigînd iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am tîrît pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămînzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cît am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strîng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfînt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tînăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelesul prost.

George Ţărnea

(n. 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vîlcea – d. 2 mai 2003, Bucureşti) – poet român, supranumit poetul iubirii.

Sursa foto: https://vicenteromero.wordpress.com/gallery-2007-2009/

Read Full Post »

bradley_62155_1Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sînt Prinţul penumbrelor, eu sînt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vînăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sînt moartea, sînt viaţa?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…

Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopar,
Cînd calc, parcă trec pe pămînt de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior cînd păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-aţi şti cît vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sînge de scroafă, nobleţea.

Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisică rînjeşte
Şi nu ştiu de ce, cînd plimbarea-mi prieşte,
Cînd sînt mulţumit c-am stîrnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpîrci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sînt: om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase?

Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: Expansion (Extinderea), sculptură de Paige Bradley (New York – http://paigebradley.com/)

Read Full Post »

The-Raven-Wallpaper-1-edgar-allan-poe-7363850-1024-768Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Picoteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate, – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător, – gîndit-am, – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale, – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire, – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor, –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel, liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l,
,,Domnule, – am spus, – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecător.


Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
A intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ,,Nevermore”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regin㠖 spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare, – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată: – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Edgar Allan Poe

(n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică.

Read Full Post »

FRAGMENTE

De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvându-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii… Wagner – muzică a nesfârşitei neîmpliniri – se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi…, iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (…)
Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.
Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?
Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.
A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…
Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…
Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfăindu-şi destinul?
Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nicio credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă.
A fi „muritor” înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea” – implicaţia ei…
Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, ce teamă te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?
Va descifra cineva, cîndva, drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers? (…)

“Male Torso” by Dan Gheno

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filosofie nocturnă?
Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.
Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii. Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.
Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.
Cu cît eşti mai lămurit de puţinul torului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-i salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotriva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe. (…)
De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri: Ce flori veninoase, ce adormitoare crude, să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei: o primăvară funebră a eternităţii. Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei el n-ar fi nimic. (…)

Emil Cioran

– filosof şi scriitor român, nascut la Răşinari, judeţul Sibiu, la 8 aprilie 1911. În 1937 pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfîrșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris, unde a trăit fără să ceară cetăţenia franceză şi unde a şi murit, la 20 iunie 1995.

Read Full Post »

Gînd 1: Părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în genere, epoca îşi vede singură poeţii.Gînd 2: Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.

Gînd 3: Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă modestie să spui „domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent, dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o picătură în plus, sensibilităţii contemporane o formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.

Gînd 4: Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă. Acum doua-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog… Şi-mi spune un lucru care m-a lăsat aşa… nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel…

Gînd 5: De aceea, pentru mine muntele – munte se zice.
De aceea, pentru mine iarba – iarbă se spune
De aceea, pentru mine izvorul izvorăşte
De aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.

Gînd 6: Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.

Gînd 7: Dac-ar fi să scriu un catren – catren însemnând o
poezie de numai patru versuri – în ce sens de numai patru versuri, diferite popoare au poezii scurte, noi… cea mai scurtă poezie a românilor este ţîpuritura din Maramureş, care se începe cu un chiot şi se sfârşeşte cu o besteleală, dar e foarte frumos că e aşa.

Gînd 8: Poeziile foarte bune care sunt compuse pe o linie melodică proastă se uită iute dată cu linia melodică. Pe când o poezie proastă pe o linie melodică bună rămâne în memorie.

Gînd 9: Să smulgem fildeşii din Alifantis
Şi din Mediterană tot ce a fost Atlantis
Să-l auzim cum cade cum şoimul cel vânat
Leneş şi în cascade, într-un alt fel păcat
Când cântă parcă moare o taină dintr- un grec
Şi tot ce e în mine zare arată a înec
Dar nu-n sărata mare ci în ceva cu mult mai mare.

Gînd 10: Inspiraţia este fundamentul artelor în genere, ea este exact ca impulsul electric care stârneşte fulgerul între doi poli. În momentul în care tensiunea între doi poli se creează, fulgerul apare. Fără fulger nu poate să existe fulger.

Gînd 11: Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi.

Gînd 12: Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi.

Gînd 13: De poeţi numai de bine, ca să zicem aşa.

de Nichita Stănescu

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: