Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Taina’

13233624Acum, cînd ochii ei nu mai privesc,
Cînd degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, cînd nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfîrşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine…

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Cînd o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sînul gol, cu părul despletit,
Cîntînd pe uliţi veşnica-i cîntare…

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, cînd e zadarnic…
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem – sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urît,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decît
Atîta timp cît va cînta la vioară!

De-aceea, zi de zi, pînă-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cînta din răsputeri în vechiul burg,
Cînta prin soare, viscole sau ceaţă…

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descîntecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cîntat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!…

Atunci, cu ochii mari, înspăimîntaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire…
Şi voi rîdeaţi, nebunilor! Rîdeaţi!
Fecioara însă, ea cînta-n neştire…

Ce cîntec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune…

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie…
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frîntă în cutie!

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeş — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român.

Read Full Post »

Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare

Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stîncos, pustiu?”

Les fleurs du mal – Amalia Dulhan

Les fleurs du mal – Amalia Dulhan

Cînd inima culesul şi-a isprăvit, ne pare

O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.

E o durere simplă, deloc misterioasă

Şi limpede ca tine cînd râzi şi lumii placi

Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă

Şi-acum, deşi ţi-e glasul atît de dulce, taci!

Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!

Copilărească gură! Mai mult chiar decît Viaţa

În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis

Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene

Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis

Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!

 Din volumul „Charles Baudelaire – Les fleurs du mal”, Larousse, 1993

Charles Baudelaire

a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atît pe cititorii săi, cît și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin a volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului”). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: