Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă până acum n-am avut timp din pricina şcolii.
Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică.
Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun: „Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.
Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoie să te ocupi. Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.
Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i- am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.
Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot etajul mă priveşte cu aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii, femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă. Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.
Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e o prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.
Găsesc că are mare curaj să-mi mărturisească acest secret. Nu-i vorbă că nici eu nu-s turnător. Ştiu să păstrez un secret, deşi, la drept vorbind, mă miră că ăia nu şi-au dat seama cât e de bătrână când i-au văzut ridurile ca nişte raze de soare pe care le are în jurul ochilor.
……………………………………………………………………………………………………..
ERIC-EMMANUEL-SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia lui Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002) şi Copilul lui Noe (2004) s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a două volume de povestiri, Odette Toulemonde şi alte povestiri (2006) şi Visătoarea din Ostende (2007). Cel mai recent roamn al său se intitulează Ulysse from Bagdad (2008) şi surprinde aventurile unui imigrant ilegal din Irak. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar în 2000 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt” au apărut Milarepa, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, Oscar şi Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viaţa mea cu Mozart şi Secta Egoiştilor.
Blogul blondei deştepte 