Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘viaţa’

13233624Acum, cînd ochii ei nu mai privesc,
Cînd degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, cînd nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfîrşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine…

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Cînd o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sînul gol, cu părul despletit,
Cîntînd pe uliţi veşnica-i cîntare…

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, cînd e zadarnic…
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem – sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urît,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decît
Atîta timp cît va cînta la vioară!

De-aceea, zi de zi, pînă-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cînta din răsputeri în vechiul burg,
Cînta prin soare, viscole sau ceaţă…

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descîntecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cîntat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!…

Atunci, cu ochii mari, înspăimîntaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire…
Şi voi rîdeaţi, nebunilor! Rîdeaţi!
Fecioara însă, ea cînta-n neştire…

Ce cîntec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune…

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie…
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frîntă în cutie!

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeş — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român.

Anunțuri

Read Full Post »

Leonid_Pasternak_-_The_Passion_of_creation

Throes of Creation, pictură de Leonid Pasternak (n. 4 aprilie 1862, Odesa, Ucraina – d. 31 mai 1945, Oxford, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord)

Dintre toate felurile de oameni, artistul este singurul care-şi permite să spună despre sine că “nu poate” să lucreze. Dar este foarte adevărat: chiar sînt momente în care nu poţi lucra şi pace. Şi tot despre bani e vorba, numai despre bani! Lipsa banilor înseamnă să fii neliniştit, înseamnă să-ţi faci griji penibile, înseamnă să ţi se termine tutunul, înseamnă să ai fără încetare conştiinţa eşecului şi, mai presus de toate, înseamnă să fii singur. Cum ai putea fi altfel decît singur cu două lire pe săptămînă?! Iar în singurătate nu s-a scris niciodată vreo carte cît de cît acceptabilă. (…)

Şi totuşi, chiar şi aşa, ba chiar cu atît mai mult, cu cît este mai conştient de acest lucru, îi dă înainte cu poemul său. Este pentru el ceva de care să se agaţe. Este pentru el o modalitate de-a se răzvrăti împotriva propriei sărăcii şi singurătăţi. (…)

Cu fumul şerpuindu-i prin plămîni, reuşeşte să facă abstracţie de lumea concretă şi ticăloasă. Mintea îl poartă în abisul unde scrie poezia. Arzătorul de gaz parcă-i cîntă alinător deasupra capului. Cuvintele devin tot atîtea obiecte impunătoare şi pline de viaţă. (…)

Scormoneşte iarăşi printre colile de hîrtie, pînă dă peste una care n-are nimic scris pe spate, o întoarce şi scrie din nou cupletul, îl scrie în zece versiuni şi pe fiecare şi-o repetă o dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată în gînd. În cele din urmă, nici una dintre ele nu-l mulţumeşte. La cupletul ăsta va trebui să renunţe. Este ceva ieftin şi vulgar. Apoi găseşte foaia de hîrtie pe care a scris varianta originală şi şterge cupletul de pe ea cu linii groase. Chiar în timp ce trage liniile acestea, are sentimentul realizării, al timpului neirosit, de parcă distrugerea unei porţiuni din propria-i muncă ar constitui în sine un act de creaţie.

George Orwell

(pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, Motihari, statul Bihar, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist şi reporter.

Read Full Post »

IMG_82632

The Dreamer, sculptură de LeRoy Transfield (http://www.leroytransfield.com)

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte,
Răspîndindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mîhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sînt aceste vaiete nemîngîiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plîng şi cîntă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de cear㠗 fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atîtor suflete descurajate,
Cînd, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemînd deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Cînd îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpînitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atîtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu cînd pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încîlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Cînd atîtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gîndul.
Cîte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncîndu-l!
Cîte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănînd a tale gînduri adormite, ca pe-o apă,
Cînd atîtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n sil㠗 nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar cînd m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vîrstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Cîte nu-s de scris pe lume! Cîte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vîltoare
A torentelor vieţii! Cîţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfîrşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, cîte inimi asuprite,
Cîţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi cînd lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi cînd vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cîntecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Alexandru Vlahuţă

(n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă) judeţul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

Read Full Post »

Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare

Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stîncos, pustiu?”

Les fleurs du mal – Amalia Dulhan

Les fleurs du mal – Amalia Dulhan

Cînd inima culesul şi-a isprăvit, ne pare

O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.

E o durere simplă, deloc misterioasă

Şi limpede ca tine cînd râzi şi lumii placi

Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă

Şi-acum, deşi ţi-e glasul atît de dulce, taci!

Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!

Copilărească gură! Mai mult chiar decît Viaţa

În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis

Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene

Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis

Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!

 Din volumul „Charles Baudelaire – Les fleurs du mal”, Larousse, 1993

Charles Baudelaire

a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atît pe cititorii săi, cît și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin a volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului”). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

Read Full Post »

William Bouguereau

Femme au Coquillage – Woman with Seashell 1885
Bouguereau, William

La-ncheietura mîinii mele-ascult
cum povesteşte viaţa, şi mă mir,
şi-mi amintesc şi-acuma c-am fost fir
de iarbă, şi-am fost scoică, mai demult.

Şi poate mai-nainte-am respirat
pe-ntinderile vaste, şi-am privit
în faţă cerul tainic şi-am dorit
să nu mai fiu ocean, şi-am fost uscat.

Eu ştiu ce simt copacii care cresc,
şi fructele pe creangă cînd se coc,
ce simt vulcanii care izbucnesc,
c-am fost copac, şi ramură, şi foc.

Cu şerpii pe nisip am stat la soare
şi-am mers la vînătoare, şi-am ucis,
în piatră spaima gîndului mi-am scris
cînd îmi făcusem braţe din picioare.

Şi cîte somnuri nu mi-au trebuit
ca de la capăt truda să mi-o iau,
şi multe le-am uitat, dar pururi eu
am fost, şi niciodată n-am murit.

Magda Isanos

(n. 17 aprilie 1916, Iași – d. 17 noiembrie 1944, București) a fost o poetă, prozatoare și publicistă română.

Read Full Post »

FRAGMENTE

De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvându-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii… Wagner – muzică a nesfârşitei neîmpliniri – se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi…, iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (…)
Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.
Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?
Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.
A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…
Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…
Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfăindu-şi destinul?
Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nicio credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă.
A fi „muritor” înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea” – implicaţia ei…
Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, ce teamă te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?
Va descifra cineva, cîndva, drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers? (…)

“Male Torso” by Dan Gheno

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filosofie nocturnă?
Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.
Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii. Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.
Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.
Cu cît eşti mai lămurit de puţinul torului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-i salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotriva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe. (…)
De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri: Ce flori veninoase, ce adormitoare crude, să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei: o primăvară funebră a eternităţii. Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei el n-ar fi nimic. (…)

Emil Cioran

– filosof şi scriitor român, nascut la Răşinari, judeţul Sibiu, la 8 aprilie 1911. În 1937 pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfîrșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris, unde a trăit fără să ceară cetăţenia franceză şi unde a şi murit, la 20 iunie 1995.

Read Full Post »

„Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi.
E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când.
Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
“N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.”
M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

Iona ( „tragedie în patru tablouri”)

Actorii

Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne traiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,

Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!

Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mîinile.

MARIN SORESCU

(n. 29 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: