Am hrănit orgoliul ucigînd iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am tîrît pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.
Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămînzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.
Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cît am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.
Prea uşor pierd vremea şi prea greu strîng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfînt.
Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tînăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelesul prost.
George Ţărnea
(n. 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vîlcea – d. 2 mai 2003, Bucureşti) – poet român, supranumit poetul iubirii.
Sursa foto: https://vicenteromero.wordpress.com/gallery-2007-2009/
Frumoase versuri, frumoasa melodie!
Foarte frumos formulate frazele frenetice ❤