Feeds:
Articole
Comentarii

Fata cu vioara

13233624Acum, cînd ochii ei nu mai privesc,
Cînd degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, cînd nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfîrşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine…

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Cînd o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sînul gol, cu părul despletit,
Cîntînd pe uliţi veşnica-i cîntare…

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, cînd e zadarnic…
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem – sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urît,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decît
Atîta timp cît va cînta la vioară!

De-aceea, zi de zi, pînă-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cînta din răsputeri în vechiul burg,
Cînta prin soare, viscole sau ceaţă…

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descîntecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cîntat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!…

Atunci, cu ochii mari, înspăimîntaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire…
Şi voi rîdeaţi, nebunilor! Rîdeaţi!
Fecioara însă, ea cînta-n neştire…

Ce cîntec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune…

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie…
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frîntă în cutie!

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeş — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român.

Leonid_Pasternak_-_The_Passion_of_creation

Throes of Creation, pictură de Leonid Pasternak (n. 4 aprilie 1862, Odesa, Ucraina – d. 31 mai 1945, Oxford, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord)

Dintre toate felurile de oameni, artistul este singurul care-şi permite să spună despre sine că “nu poate” să lucreze. Dar este foarte adevărat: chiar sînt momente în care nu poţi lucra şi pace. Şi tot despre bani e vorba, numai despre bani! Lipsa banilor înseamnă să fii neliniştit, înseamnă să-ţi faci griji penibile, înseamnă să ţi se termine tutunul, înseamnă să ai fără încetare conştiinţa eşecului şi, mai presus de toate, înseamnă să fii singur. Cum ai putea fi altfel decît singur cu două lire pe săptămînă?! Iar în singurătate nu s-a scris niciodată vreo carte cît de cît acceptabilă. (…)

Şi totuşi, chiar şi aşa, ba chiar cu atît mai mult, cu cît este mai conştient de acest lucru, îi dă înainte cu poemul său. Este pentru el ceva de care să se agaţe. Este pentru el o modalitate de-a se răzvrăti împotriva propriei sărăcii şi singurătăţi. (…)

Cu fumul şerpuindu-i prin plămîni, reuşeşte să facă abstracţie de lumea concretă şi ticăloasă. Mintea îl poartă în abisul unde scrie poezia. Arzătorul de gaz parcă-i cîntă alinător deasupra capului. Cuvintele devin tot atîtea obiecte impunătoare şi pline de viaţă. (…)

Scormoneşte iarăşi printre colile de hîrtie, pînă dă peste una care n-are nimic scris pe spate, o întoarce şi scrie din nou cupletul, îl scrie în zece versiuni şi pe fiecare şi-o repetă o dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată în gînd. În cele din urmă, nici una dintre ele nu-l mulţumeşte. La cupletul ăsta va trebui să renunţe. Este ceva ieftin şi vulgar. Apoi găseşte foaia de hîrtie pe care a scris varianta originală şi şterge cupletul de pe ea cu linii groase. Chiar în timp ce trage liniile acestea, are sentimentul realizării, al timpului neirosit, de parcă distrugerea unei porţiuni din propria-i muncă ar constitui în sine un act de creaţie.

George Orwell

(pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, Motihari, statul Bihar, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist şi reporter.

IMG_82632

The Dreamer, sculptură de LeRoy Transfield (http://www.leroytransfield.com)

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte,
Răspîndindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mîhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sînt aceste vaiete nemîngîiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plîng şi cîntă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de cear㠗 fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atîtor suflete descurajate,
Cînd, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemînd deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Cînd îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpînitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atîtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu cînd pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încîlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Cînd atîtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gîndul.
Cîte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncîndu-l!
Cîte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănînd a tale gînduri adormite, ca pe-o apă,
Cînd atîtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n sil㠗 nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar cînd m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vîrstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Cîte nu-s de scris pe lume! Cîte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vîltoare
A torentelor vieţii! Cîţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfîrşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, cîte inimi asuprite,
Cîţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi cînd lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi cînd vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cîntecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Alexandru Vlahuţă

(n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă) judeţul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

Risipitorul de iubire

92x46-cmAm hrănit orgoliul ucigînd iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am tîrît pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămînzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cît am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strîng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfînt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tînăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelesul prost.

George Ţărnea

(n. 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vîlcea – d. 2 mai 2003, Bucureşti) – poet român, supranumit poetul iubirii.

Sursa foto: https://vicenteromero.wordpress.com/gallery-2007-2009/

lingusitorul

În orice instituţie există un lingău.
Trăieşte lingăul şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri, cu ochii la el-
să se-ncăputeze, ar face la fel.
La-ncrederea şefului ei cată cu jind…
Cînd şeful e om nu-l cîştigi linguşind!
De pildă, deschide-i tu uşa,
dar parcă e veche metoda, nici nu te remarcă;
va fi energie-n zadar consumată –
v-a crede c-o faci fiind pe statul de plată.
Sau iată şi altă prostească metodă:
ca şefilor tăi să le-nchini cîte-o odă.
Ei pot să se supere chiar:
„cum se poate că-n secţia voastră-i tot festivitate?”
Linguşeşte-aşadar mai dibaci, cu fineţe!
Dar de unde fineţe la prima juneţe?
De-asta, vezi, eu vă vin cu acest ajutor:
„Manual pentru tînărul linguşitor”.
Să zicem că şeful un raport o să ţie –
expune comori de birocraţie!
O oră, ba două, şi iar dă să-nceapă
ducîndu-şi la gură paharul cu apă,
cînd şeful se-aude deodată strigat:
„Raportul e timpul a fi limitat!”
Ridică-atunci glasul cu vuiet, ca marea,
şi cheamă „la ordine”… toată-adunarea.
„Raportul? E-un astru prin bezne-nălţat.
Eu cer să continue, fără timp limitat!”
Fii sigur – cu-aşa înţelepte cuvinte,
la şefi te remarci, te ţin minte.
Sau: şeful tău are vreo mică lucrare.
Grăbeşte, citeşte-i-o fără suflare.
Şi dă-ţi ochişorii apoi peste cap
şi behăie dulce spre el, ca un ţap:
„Citeam expozeul… Roman e! Sadea.
Să scrieţi şi versuri eu cred c-aţi putea!
Dar cum? „Anti-Duhring” nu-i de dumneavoastră?
Nici ea nu-i o carte prea proastă”.
Fii sigur, asemenea vorbe cîntîndu-i,
şi şeful la fel te notează, la rîndu-i.
Iar de-l vezi că se plimbă beat criţă,
în maşina poporului, lîngă el cu-o fetiţă,
prevenind calomnii, tu-n gazetă să scrii:
„Sînt… economii… şi economii!
Ce-i aia economie? La dracu`! Dar cine susţine?
Păi, bine, voi pe jos aţi vrea şeful să vină, săracu`,
tîrînd după sine servietele pline?”
Pe scenele vieţii aşa vei urca,
iar cei ce notează te-or aprecia.
Dar cînd linguşirea nu-i a voastră chemare
şi glasul nu-şi pune căluş păcătos
şi nu ocoliţi ce-i neruşinare –
atunci procedaţi nu aşa, ci pe dos!

Vladimir Maiakovski

(rusă Владимир Владимирович Маяковский) (Bagdadi, 19 iulie 1893 — Moscova, 14 aprilie 1930) a fost un poet şi dramaturg rus.

bradley_62155_1Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sînt Prinţul penumbrelor, eu sînt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vînăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sînt moartea, sînt viaţa?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…

Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopar,
Cînd calc, parcă trec pe pămînt de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior cînd păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-aţi şti cît vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sînge de scroafă, nobleţea.

Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisică rînjeşte
Şi nu ştiu de ce, cînd plimbarea-mi prieşte,
Cînd sînt mulţumit c-am stîrnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpîrci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sînt: om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase?

Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: Expansion (Extinderea), sculptură de Paige Bradley (New York – http://paigebradley.com/)

Corbul

The-Raven-Wallpaper-1-edgar-allan-poe-7363850-1024-768Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Picoteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate, – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător, – gîndit-am, – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale, – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire, – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor, –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel, liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l,
,,Domnule, – am spus, – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecător.


Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
A intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ,,Nevermore”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regin㠖 spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare, – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată: – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Edgar Allan Poe

(n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică.

%d blogeri au apreciat asta: