De ce-ai fi tristă?

Motto: Daca n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni şi nicicînd umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu eşti tu, iubito.
Te ştiu de cînd ca o zambilă
Creşteai sub cer de primavară.
Erai frumoasa şi copilă
Frumoasă-ai fost şi domnişoară.
De ce-aş fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îţi sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul şi copiii noştri
Aşa de fericiţi să fie!
Eu văd tristeţea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Şi văd, iubito, în oglindă
Cum zmulgi din păr albite fire.

Iubita mea şi-a mea comoară,
Nu mai fi tristă chiar de-i toamnă.
Frumoasă-ai fost şi domnişoară,
Frumoasă ai ramas şi doamnă.
Te-albeşte prima nea uşoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost şi domnişoară
Şi mai frumoasă eşti ca mamă.
Te bucură şi nu fi tristă,
Aşa sunt toate rînduite.
Frumoasă este orice vîrstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

Grigore Vieru

(n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) – poet român din Republica Moldova.

Read Full Post »

Veac de tacere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul ”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Si de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să ramînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăsi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt satul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uitam cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tacînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

Adrian Paunescu

(n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros.

Read Full Post »

Singurătate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urît,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atît.

În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plîngînd,
În mine nu mai este nici un gînd.

Vreau să citesc şi-mi cad din mînă cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mîna ce mi-a-mprăştiat părul şi gîndurile
Îmi amestecă pe carte toate rîndurile.

Rămîn uităndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine.

Grigore Vieru

(n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Read Full Post »

Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

 

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București; poet, publicist, textier și om politic român)

Read Full Post »