Ars doloris

Îmi trebuie o nouă suferinţă
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrînge,
Căci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sînt mai încăpător decît o rană,
Mai vast decît o peşteră din ere
Şi poate că e loc destul în mine
Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleştare
Pe care harfa mea s-o strîngă-n coarde.
Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: colecţia Extra Moenia, La Promessa – sculptură de Matteo Pugliese.

Read Full Post »

Stelele

De la mine pîn’ la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sînt acele stele?
Sînt chiar lacrimile mele

Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori!…

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta ţării mele!

Multe pentru cei ce sînt
Pribegiţi de pe pămînt!

Multe lacrimi de jelire…
Iar de dulce fericire

Ah! Vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amîndouă!

Vasile Alecsandri

(n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) – poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Read Full Post »

Meditaţii de seară

„Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi.
E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când.
Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
“N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.”
M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

Iona ( „tragedie în patru tablouri”)

Actorii

Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne traiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,

Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!

Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mîinile.

MARIN SORESCU

(n. 29 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Read Full Post »

Fabule

Gaiţa împodobită cu pene de păun

O gaiţă din cele mai viclene
vazând un biet paun ce napârlea,
s-a-mpodobit cu mândrele lui pene
şi printre alţi pauni se păunea.
Recunoscând-o, însă, nu ştiu cine,
ce huiduială,
ce ciocaneală,
ce ruşine!
La gaiţe voind să fugă,
Şi gaiţele o alungă!

Mai sunt şi astăzi din păcate,
Şi printre noi asemenea eroi;
Eu, însă, ţin să nu vorbesc de voi,
Plagiatori cu pene împrumutate!

*         *        *

Şarpele şi pila

Un şarpe rău, vecinul unui ceasornicar
(S-ar fi lipsit oricine de-aşa vecinătate),
Intrase în dugheană tiptil, pe înnoptate.
Să fure de mîncare. Dar se tîrî-n zadar,
Că nu găsi drept pradă
Decît o pilă, pe o ladă;
Şi-n loc să soarbă zeamă din strachină, reptila
S-a apucat să roadă pila!
– Ce faci? i-a spus aceasta, dar fară supărare,
Crezi, şarpe prost, că eşti atît de tare
Să muşti cu lacoma ta gură
Macar un fir de pilitură?
Toţi dinţii-o sa ţi-i rupi, fiară neroadă:
Pe mine numai timpul e-n stare să mă roadă!
Vorbesc cu voi, neghiobi care-ncercaţi,
De nicio treabă vrednici, pe alţii să-i muşcaţi.
Netoata voastră trudă se pierde în neant,
Căci opera, în care, cu ura nepuţintii,
Vă-ncumetaţi să-nfigeţi dinţii,
E, pentru voi, aramă, oţel şi diamant!

*

*          *

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franţa – d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, moralist, dramaturg, libretist şi romancier francez. La Fontaine este consacrat pentru fabulele pe care le-a scris.

Read Full Post »