Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poet’

lingusitorul

În orice instituţie există un lingău.
Trăieşte lingăul şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri, cu ochii la el-
să se-ncăputeze, ar face la fel.
La-ncrederea şefului ei cată cu jind…
Cînd şeful e om nu-l cîştigi linguşind!
De pildă, deschide-i tu uşa,
dar parcă e veche metoda, nici nu te remarcă;
va fi energie-n zadar consumată –
v-a crede c-o faci fiind pe statul de plată.
Sau iată şi altă prostească metodă:
ca şefilor tăi să le-nchini cîte-o odă.
Ei pot să se supere chiar:
„cum se poate că-n secţia voastră-i tot festivitate?”
Linguşeşte-aşadar mai dibaci, cu fineţe!
Dar de unde fineţe la prima juneţe?
De-asta, vezi, eu vă vin cu acest ajutor:
„Manual pentru tînărul linguşitor”.
Să zicem că şeful un raport o să ţie –
expune comori de birocraţie!
O oră, ba două, şi iar dă să-nceapă
ducîndu-şi la gură paharul cu apă,
cînd şeful se-aude deodată strigat:
„Raportul e timpul a fi limitat!”
Ridică-atunci glasul cu vuiet, ca marea,
şi cheamă „la ordine”… toată-adunarea.
„Raportul? E-un astru prin bezne-nălţat.
Eu cer să continue, fără timp limitat!”
Fii sigur – cu-aşa înţelepte cuvinte,
la şefi te remarci, te ţin minte.
Sau: şeful tău are vreo mică lucrare.
Grăbeşte, citeşte-i-o fără suflare.
Şi dă-ţi ochişorii apoi peste cap
şi behăie dulce spre el, ca un ţap:
„Citeam expozeul… Roman e! Sadea.
Să scrieţi şi versuri eu cred c-aţi putea!
Dar cum? „Anti-Duhring” nu-i de dumneavoastră?
Nici ea nu-i o carte prea proastă”.
Fii sigur, asemenea vorbe cîntîndu-i,
şi şeful la fel te notează, la rîndu-i.
Iar de-l vezi că se plimbă beat criţă,
în maşina poporului, lîngă el cu-o fetiţă,
prevenind calomnii, tu-n gazetă să scrii:
„Sînt… economii… şi economii!
Ce-i aia economie? La dracu`! Dar cine susţine?
Păi, bine, voi pe jos aţi vrea şeful să vină, săracu`,
tîrînd după sine servietele pline?”
Pe scenele vieţii aşa vei urca,
iar cei ce notează te-or aprecia.
Dar cînd linguşirea nu-i a voastră chemare
şi glasul nu-şi pune căluş păcătos
şi nu ocoliţi ce-i neruşinare –
atunci procedaţi nu aşa, ci pe dos!

Vladimir Maiakovski

(rusă Владимир Владимирович Маяковский) (Bagdadi, 19 iulie 1893 — Moscova, 14 aprilie 1930) a fost un poet şi dramaturg rus.

Read Full Post »

10_06Îmi trebuie o nouă suferinţă
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrînge,
Căci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sînt mai încăpător decît o rană,
Mai vast decît o peşteră din ere
Şi poate că e loc destul în mine
Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleştare
Pe care harfa mea s-o strîngă-n coarde.
Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: colecţia Extra Moenia, La Promessa – sculptură de Matteo Pugliese.

Read Full Post »

3Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Nichita Stănescu

(n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Foto: http://art-by-doc.deviantart.com/

Read Full Post »

Woman Begging with Two Children

Woman Begging with Two Children – The Master of the Blue Jeans, artnet.com

Trei vagabonzi la poartă-mi vin;

Artişti – o mică trupă:

Copiii după ei se ţin,

Şi cîinii dau să-i rupă…

 

Sînt doi micuţi, e mama lor;

Ea, cu flaşneta-n spate.

E-o zi de toamnă, pic de nor,

Dar cît de triste-s toate!

 

Cu ochii duşi, ca în extaz,

Ea cîntă, şi ei joacă,

Îi cade părul pe obraz

Şi praful o îneacă.

 

Ei joacă, sar şi se-nvîrtesc,

Împiedicaţi în zdrenţe;

Răsuflă greu cînd se opresc

Şi fac la reverenţe.

Întinde piciul istovit

O pălărie spartă:

Comedia s-a isprăvit,

De-acu – la altă poartă…

Pe urma celor ce s-au dus

Vîrtej de frunze-aleargă…

Că mulţi mai poartă Cel-de-sus

Pe lumea asta largă!

 

Ștefan Octavian Iosif

(n. 11 septembrie 1875, Brașov – d. 22 iunie 1913, București) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.

Read Full Post »

De la mine pîn’ la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sînt acele stele?
Sînt chiar lacrimile mele

stars_in_the_sky_2_by_aardbei4-d5452ccCe din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori!…

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta ţării mele!

Multe pentru cei ce sînt
Pribegiţi de pe pămînt!

Multe lacrimi de jelire…
Iar de dulce fericire

Ah! Vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amîndouă!

Vasile Alecsandri

(n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) – poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Read Full Post »

„Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi.
E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când.
Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
“N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.”
M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

Iona ( „tragedie în patru tablouri”)

Actorii

Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne traiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,

Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!

Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mîinile.

MARIN SORESCU

(n. 29 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Read Full Post »

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu bagăm de seamă că, în loc,
Ramîne un deşert de disperare.

Ne amăgeste lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Romulus Vulpescu

(n. 5 aprilie 1933, Oradea) este un poet, scriitor și traducător român, fost senator în legislatura 1990-1992.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: