Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Paris’

456Stînd acum în punctul meu de observaţie, pierdut în reverie, mă întreb dacă nu cumva eram cam fătălău pe atunci. Nici un băiat din vecini nu era mai bine îmbrăcat decît mine. Nici unul nu avea apucături mai frumoase. Nimeni nu era mai ager şi mai inteligent. Luam toate premiile, îmi atrăgeam toate laudele. Părinţii mei erau atît de convinşi că-mi pot purta singur de grijă încît nici nu li se năzărea că tovarăşii mei de joacă erau deja înecaţi pînă la gît în viciu şi păcătoşenie. Pînă şi cea mai duioasă dintre mame ar fi fost în stare să adulmece în micul Johnnie Ludlow un criminal în embrion. Pînă şi cel mai nepăsător dintre părinţi ar fi fost în stare să discearnă că micul Alfie Betcha era de pe atunci un gangster şi un huligan. Iar acea mîndrie a şcolii duminicale, care eram eu, îşi alegea ca prieteni nedespărţiţi numai pe cei mai înrăiţi golani din vecinătate. Ce-i drept, cunoşteam catehismul de la cap la coadă şi de la coadă la cap, dar, maimuţică sprintenă la minte ce mă aflam, în tovărăşia haimanalelor mele dădeam drumul la un limbaj atît de copios în măscări, vorbe porcoase şi înjurături, încît ar fi făcut cinste şi unui osîndit la ştreang. Le învăţam pe toate de la băieţii mai vîrstnici. Nu că aceştia ne-ar fi instruit făţiş ori voit. Dar noi le dădeam întruna tîrcoale şi trăgeam cu urechea la ciondănelile şi hărţuielile lor. De pe buzele lor auzeai în permanenţă numai cuvinte ca: tîrfă, curvă, labagiu, căcăcios, futut, sculat şi altele de felul ăsta. Dar cînd noi, mucoşii, foloseam asemenea cuvinte, băieţii mai mari se tăvăleau de rîs. Îmi aduc aminte de o zi cînd, excitat de un termen nou pe care-l aflasem, m-am dus la o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi i-am turnat tot felul de vorbe scîrboase. Cînd m-a înşfăcat ca să-mi tragă o chelfăneală, am suduit-o ca un birjar. Cred că am muşcat-o de mînă şi am izbit-o în fluierul piciorului. „Las’ că te-nvăţ eu minte, pramatie ce eşti!” mi-a zis, apucîndu-mă de o ureche, m-a tîrît la postul de poliţie din colţ. M-a îmbrîncit pe scări, a deschis uşa şi m-a proiectat în mijlocul încăperii. Şi iată-mă o gîgîlice de derbedeu, în faţa impozantului birou al poliţistului, căruia îi vedeam numai capul răsărind pe deasupra mesei.
– Ce mai înseamnă şi asta?
Glasul sever, tunător, m-a făcut să simt că-mi cade inima în pantaloni.
– Spune-i! mi-a poruncit fata. Înşiră-i şi dumnealui porcăriile pe care mi le-ai spus mie.
Eram prea înspăimîntat ca să pot deschide gura. Îmi ţineam răsuflarea.
– Înţeleg, a tunat poliţistul, înălţîndu-şi sprîncenele negre şi stufoase şi ţintuindu-mă cu o privire ameninţătoare. A folosit cuvinte murdare, aşa-i?
– Da, Înălţimea voastră, a confirmat fata.
– Bun. Las’ că-l lecuim noi.
S-a ridicat de pe tron şi a dat să coboare. Eu am început să scîncesc, apoi să urlu cît mă ţinea gura.
– De fapt, nu-i băiat rău, a sărit în apărarea mea fetişcana, cuprinsă de milă. Îl cheamă Henry Miller.
– Henry Miller? s-a minunat poliţistul. Dar îi cunosc foarte bine pe taică-său şi pe bunicu-său. Spui că puşlamaua asta mică ţi-a aruncat vorbe urîte?
Rostind acestea, a descins de pe înaltul său postament şi, aplecîndu-se asupră-mi, a grăit:
– Henry Miller, sunt mirat de cele ce aud. Pentru ce…
(Rostirea numelui meu în acest lăcaş public, ba tocmai în clădirea poliţiei, a avut un efect copleşitor asupra mea. Mă şi vedeam un criminal, îmi vedeam numele trîmbiţat pe toată strada, tipărit cu litere de o şchioapă.Tremuram la gîndul ce vor spune ai mei cînd aveam să mă întorc acasă, pentru că eram convins că vestea o să mi-o ia înainte. Poate că va trebui să vină să mă scoată pe cauţiune.
Dar, concomitent cu aceste temeri şi negre presimţiri, m-am simţit străbătut şi de un anumit fior de mîndrie la auzul numelui meu răsunînd în clădirea goală a poliţiei. Acum aveam şi eu un statut. Niciodată pînă atunci nu fusesem strigat pe ambele nume. Toată lumea îmi spunea doar Henry. Şi deodată devenisem Henry Miller, un personaj cu o identitate bine definită. Şi poliţistul avea să-mi scrie numele şi adresa în cărţoiul ăla mare. Aveam să fiu înregistrat… În clipa aceea am îmbătrînit cu zece ani.
Cîteva minute mai tîrziu, aflîndu-mă teafăr şi în deplină siguranţă pe stradă, după ce îi făgăduisem fetei că n-o să mai folosesc în viaţa mea cuvinte obscene, mă simţeam năpădit de un sentiment eroic. Mi-era ruşine că mă văicărisem ca o muiere în faţa poliţistului. Faptul că era atît de bun prieten cu tatăl şi cu bunicul meu însemna că n-ar fi putut vreodată să-mi facă un rău. Şi în loc să văd în el o persoană de temut, am început să-l privesc ca pe un protector, un tainic aliat. În acea clipă şi în acel loc am simţit crescînd în mine dispreţul faţă de forţele care m-ar putea constrînge vreodată…

Henry Valentine Miller

(26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură.

Trilogia ” Răstignire trandafirie” (Sexus, Plexus şi Nexus) scrisă de Henry Miller pe parcursul a zece ani, a fost interzisă în Statele Unite ale Americii şi publicată la Paris între 1949 şi 1960.

Anunțuri

Read Full Post »

FRAGMENTE

De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvându-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii… Wagner – muzică a nesfârşitei neîmpliniri – se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi…, iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (…)
Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.
Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?
Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.
A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…
Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…
Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfăindu-şi destinul?
Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nicio credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă.
A fi „muritor” înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea” – implicaţia ei…
Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, ce teamă te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?
Va descifra cineva, cîndva, drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers? (…)

“Male Torso” by Dan Gheno

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filosofie nocturnă?
Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.
Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii. Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.
Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.
Cu cît eşti mai lămurit de puţinul torului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-i salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotriva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe. (…)
De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri: Ce flori veninoase, ce adormitoare crude, să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei: o primăvară funebră a eternităţii. Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei el n-ar fi nimic. (…)

Emil Cioran

– filosof şi scriitor român, nascut la Răşinari, judeţul Sibiu, la 8 aprilie 1911. În 1937 pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfîrșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris, unde a trăit fără să ceară cetăţenia franceză şi unde a şi murit, la 20 iunie 1995.

Read Full Post »

Gaiţa împodobită cu pene de păun

https://i0.wp.com/lady88.blog.rs/gallery/9134/Maske2.jpgO gaiţă din cele mai viclene
vazând un biet paun ce napârlea,
s-a-mpodobit cu mândrele lui pene
şi printre alţi pauni se păunea.
Recunoscând-o, însă, nu ştiu cine,
ce huiduială,
ce ciocaneală,
ce ruşine!
La gaiţe voind să fugă,
Şi gaiţele o alungă!

Mai sunt şi astăzi din păcate,
Şi printre noi asemenea eroi;
Eu, însă, ţin să nu vorbesc de voi,
Plagiatori cu pene împrumutate!

*         *        *

Şarpele şi pila

Un şarpe rău, vecinul unui ceasornicar
(S-ar fi lipsit oricine de-aşa vecinătate),
Intrase în dugheană tiptil, pe înnoptate.
Să fure de mîncare. Dar se tîrî-n zadar,
https://i0.wp.com/media.onsugar.com/files/2010/03/11/6/783/7832036/ed/envy.jpgCă nu găsi drept pradă
Decît o pilă, pe o ladă;
Şi-n loc să soarbă zeamă din strachină, reptila
S-a apucat să roadă pila!
– Ce faci? i-a spus aceasta, dar fară supărare,
Crezi, şarpe prost, că eşti atît de tare
Să muşti cu lacoma ta gură
Macar un fir de pilitură?
Toţi dinţii-o sa ţi-i rupi, fiară neroadă:
Pe mine numai timpul e-n stare să mă roadă!
Vorbesc cu voi, neghiobi care-ncercaţi,
De nicio treabă vrednici, pe alţii să-i muşcaţi.
Netoata voastră trudă se pierde în neant,
Căci opera, în care, cu ura nepuţintii,
Vă-ncumetaţi să-nfigeţi dinţii,
E, pentru voi, aramă, oţel şi diamant!

*

*          *

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franţa – d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, moralist, dramaturg, libretist şi romancier francez. La Fontaine este consacrat pentru fabulele pe care le-a scris.

Read Full Post »

Te-ai plictisit de oraşul în care locuieşti, ştii că se apropie Paştele şi parcă ar merge o vacanţă! Dar încă e criză, îţi ia destul timp pînă să te hotărăşti cam ce ţi-ar plăcea să vizitezi şi nici nu ştii ce surprize poţi întîlni la destinaţie… Suficiente motive ca să te determine să alegi iarăşi Sinaia. Nu că Sinaia n-ar fi frumoasă, dar nu poţi să mănînci în fiecare zi acelaşi fel de mîncare.

Aşa că mi-am propus să te ajut puţin şi să-ţi spun cam cum văd eu o călătorie de vis. Mai ales doamnele, să fie atente!

https://i0.wp.com/www.topvacanta.ro/imagini/paravion728.jpgÎn primul rând, o vacanţă de vis trebuie musai să înceapă cu un zbor de vis. Aici poţi apela cu încredere la PARAVION.ro şi, ca să-ţi fie şi mai uşor, uite linkul complet: http://www.paravion.ro/bilete-de-avion.

Mie una, ca şi vouă probabil, mi-ar plăcea mult de tot să fiu tratată regeşte în timpul zborului. Cu atenţie, cu grijă şi, obligatoriu, cu zîmbetul pe buze! Iar la destinaţie, să nu constat cu surprindere că bagajele mele s-au decis să ia avionul de Roma, în timp ce eu aveam bilete la zborul spre Paris.

Despre destinaţie, nu pot să vă spun decât să vă alegeţi ceea ce vă doriţi cel mai mult să vizitaţi. Contează foarte mult să ştii ce vrei. Eu mi-aş dori din tot sufletul să văd Parisul!

Şi cum oferte sunt cu duiumul, cel mai bine ar fi să vă întrebaţi prietenii, care au fost înaintea voastră acolo, unde s-au cazat şi cum s-au simţit. O astfel de părere contează cel mai mult. Pe urmă, mai există forumurile de aceste gen, iar, la final, tour-operator-ul la care îţi faci rezervarea. Dacă toate aceste trei surse îţi spun numai de bine, atunci jumătate din grijile tale au dispărut!

Dacă nu ştii cum să-ţi convingi partenerul să plecaţi, spune-i că o astfel de escapadă este mai avantajoasă decât bijuteria pe care ar fi tentat să ţi-o ofere ca să-ţi ia ochii şi este şi o investiţie pentru amândoi. Plus că, parcă v-ar prinde bine să mai schimbaţi puţin peisajul! La mine funcţionează 😉 !

Iar odată ajunse la destinaţie, daţi frîu liber imaginaţiei şi bucuraţi-vă de fiecare clipă. 

Mult succes şi la întoarcere să-mi arătaţi pozele din vacanţă. Promit că o să fac la fel!

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: