Stînd acum în punctul meu de observaţie, pierdut în reverie, mă întreb dacă nu cumva eram cam fătălău pe atunci. Nici un băiat din vecini nu era mai bine îmbrăcat decît mine. Nici unul nu avea apucături mai frumoase. Nimeni nu era mai ager şi mai inteligent. Luam toate premiile, îmi atrăgeam toate laudele. Părinţii mei erau atît de convinşi că-mi pot purta singur de grijă încît nici nu li se năzărea că tovarăşii mei de joacă erau deja înecaţi pînă la gît în viciu şi păcătoşenie. Pînă şi cea mai duioasă dintre mame ar fi fost în stare să adulmece în micul Johnnie Ludlow un criminal în embrion. Pînă şi cel mai nepăsător dintre părinţi ar fi fost în stare să discearnă că micul Alfie Betcha era de pe atunci un gangster şi un huligan. Iar acea mîndrie a şcolii duminicale, care eram eu, îşi alegea ca prieteni nedespărţiţi numai pe cei mai înrăiţi golani din vecinătate. Ce-i drept, cunoşteam catehismul de la cap la coadă şi de la coadă la cap, dar, maimuţică sprintenă la minte ce mă aflam, în tovărăşia haimanalelor mele dădeam drumul la un limbaj atît de copios în măscări, vorbe porcoase şi înjurături, încît ar fi făcut cinste şi unui osîndit la ştreang. Le învăţam pe toate de la băieţii mai vîrstnici. Nu că aceştia ne-ar fi instruit făţiş ori voit. Dar noi le dădeam întruna tîrcoale şi trăgeam cu urechea la ciondănelile şi hărţuielile lor. De pe buzele lor auzeai în permanenţă numai cuvinte ca: tîrfă, curvă, labagiu, căcăcios, futut, sculat şi altele de felul ăsta. Dar cînd noi, mucoşii, foloseam asemenea cuvinte, băieţii mai mari se tăvăleau de rîs. Îmi aduc aminte de o zi cînd, excitat de un termen nou pe care-l aflasem, m-am dus la o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi i-am turnat tot felul de vorbe scîrboase. Cînd m-a înşfăcat ca să-mi tragă o chelfăneală, am suduit-o ca un birjar. Cred că am muşcat-o de mînă şi am izbit-o în fluierul piciorului. „Las’ că te-nvăţ eu minte, pramatie ce eşti!” mi-a zis, apucîndu-mă de o ureche, m-a tîrît la postul de poliţie din colţ. M-a îmbrîncit pe scări, a deschis uşa şi m-a proiectat în mijlocul încăperii. Şi iată-mă o gîgîlice de derbedeu, în faţa impozantului birou al poliţistului, căruia îi vedeam numai capul răsărind pe deasupra mesei.
– Ce mai înseamnă şi asta?
Glasul sever, tunător, m-a făcut să simt că-mi cade inima în pantaloni.
– Spune-i! mi-a poruncit fata. Înşiră-i şi dumnealui porcăriile pe care mi le-ai spus mie.
Eram prea înspăimîntat ca să pot deschide gura. Îmi ţineam răsuflarea.
– Înţeleg, a tunat poliţistul, înălţîndu-şi sprîncenele negre şi stufoase şi ţintuindu-mă cu o privire ameninţătoare. A folosit cuvinte murdare, aşa-i?
– Da, Înălţimea voastră, a confirmat fata.
– Bun. Las’ că-l lecuim noi.
S-a ridicat de pe tron şi a dat să coboare. Eu am început să scîncesc, apoi să urlu cît mă ţinea gura.
– De fapt, nu-i băiat rău, a sărit în apărarea mea fetişcana, cuprinsă de milă. Îl cheamă Henry Miller.
– Henry Miller? s-a minunat poliţistul. Dar îi cunosc foarte bine pe taică-său şi pe bunicu-său. Spui că puşlamaua asta mică ţi-a aruncat vorbe urîte?
Rostind acestea, a descins de pe înaltul său postament şi, aplecîndu-se asupră-mi, a grăit:
– Henry Miller, sunt mirat de cele ce aud. Pentru ce…
(Rostirea numelui meu în acest lăcaş public, ba tocmai în clădirea poliţiei, a avut un efect copleşitor asupra mea. Mă şi vedeam un criminal, îmi vedeam numele trîmbiţat pe toată strada, tipărit cu litere de o şchioapă.Tremuram la gîndul ce vor spune ai mei cînd aveam să mă întorc acasă, pentru că eram convins că vestea o să mi-o ia înainte. Poate că va trebui să vină să mă scoată pe cauţiune.
Dar, concomitent cu aceste temeri şi negre presimţiri, m-am simţit străbătut şi de un anumit fior de mîndrie la auzul numelui meu răsunînd în clădirea goală a poliţiei. Acum aveam şi eu un statut. Niciodată pînă atunci nu fusesem strigat pe ambele nume. Toată lumea îmi spunea doar Henry. Şi deodată devenisem Henry Miller, un personaj cu o identitate bine definită. Şi poliţistul avea să-mi scrie numele şi adresa în cărţoiul ăla mare. Aveam să fiu înregistrat… În clipa aceea am îmbătrînit cu zece ani.
Cîteva minute mai tîrziu, aflîndu-mă teafăr şi în deplină siguranţă pe stradă, după ce îi făgăduisem fetei că n-o să mai folosesc în viaţa mea cuvinte obscene, mă simţeam năpădit de un sentiment eroic. Mi-era ruşine că mă văicărisem ca o muiere în faţa poliţistului. Faptul că era atît de bun prieten cu tatăl şi cu bunicul meu însemna că n-ar fi putut vreodată să-mi facă un rău. Şi în loc să văd în el o persoană de temut, am început să-l privesc ca pe un protector, un tainic aliat. În acea clipă şi în acel loc am simţit crescînd în mine dispreţul faţă de forţele care m-ar putea constrînge vreodată…
Henry Valentine Miller
(26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură.
Trilogia ” Răstignire trandafirie” (Sexus, Plexus şi Nexus) scrisă de Henry Miller pe parcursul a zece ani, a fost interzisă în Statele Unite ale Americii şi publicată la Paris între 1949 şi 1960.
Read Full Post »
Blogul blondei deştepte 