Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Şi bărbaţii plîng cîteodată’ Category

Leonid_Pasternak_-_The_Passion_of_creation

Throes of Creation, pictură de Leonid Pasternak (n. 4 aprilie 1862, Odesa, Ucraina – d. 31 mai 1945, Oxford, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord)

Dintre toate felurile de oameni, artistul este singurul care-şi permite să spună despre sine că “nu poate” să lucreze. Dar este foarte adevărat: chiar sînt momente în care nu poţi lucra şi pace. Şi tot despre bani e vorba, numai despre bani! Lipsa banilor înseamnă să fii neliniştit, înseamnă să-ţi faci griji penibile, înseamnă să ţi se termine tutunul, înseamnă să ai fără încetare conştiinţa eşecului şi, mai presus de toate, înseamnă să fii singur. Cum ai putea fi altfel decît singur cu două lire pe săptămînă?! Iar în singurătate nu s-a scris niciodată vreo carte cît de cît acceptabilă. (…)

Şi totuşi, chiar şi aşa, ba chiar cu atît mai mult, cu cît este mai conştient de acest lucru, îi dă înainte cu poemul său. Este pentru el ceva de care să se agaţe. Este pentru el o modalitate de-a se răzvrăti împotriva propriei sărăcii şi singurătăţi. (…)

Cu fumul şerpuindu-i prin plămîni, reuşeşte să facă abstracţie de lumea concretă şi ticăloasă. Mintea îl poartă în abisul unde scrie poezia. Arzătorul de gaz parcă-i cîntă alinător deasupra capului. Cuvintele devin tot atîtea obiecte impunătoare şi pline de viaţă. (…)

Scormoneşte iarăşi printre colile de hîrtie, pînă dă peste una care n-are nimic scris pe spate, o întoarce şi scrie din nou cupletul, îl scrie în zece versiuni şi pe fiecare şi-o repetă o dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată în gînd. În cele din urmă, nici una dintre ele nu-l mulţumeşte. La cupletul ăsta va trebui să renunţe. Este ceva ieftin şi vulgar. Apoi găseşte foaia de hîrtie pe care a scris varianta originală şi şterge cupletul de pe ea cu linii groase. Chiar în timp ce trage liniile acestea, are sentimentul realizării, al timpului neirosit, de parcă distrugerea unei porţiuni din propria-i muncă ar constitui în sine un act de creaţie.

George Orwell

(pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, Motihari, statul Bihar, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist şi reporter.

Read Full Post »

92x46-cmAm hrănit orgoliul ucigînd iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am tîrît pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămînzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cît am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strîng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfînt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tînăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelesul prost.

George Ţărnea

(n. 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vîlcea – d. 2 mai 2003, Bucureşti) – poet român, supranumit poetul iubirii.

Sursa foto: https://vicenteromero.wordpress.com/gallery-2007-2009/

Read Full Post »

Thoma_Loneliness

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie –
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atît de bine –
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.

George Bacovia

(n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez.

Foto: Loneliness – Hans Thoma (Muzeul Naţional din Varşovia)

Read Full Post »

456Stînd acum în punctul meu de observaţie, pierdut în reverie, mă întreb dacă nu cumva eram cam fătălău pe atunci. Nici un băiat din vecini nu era mai bine îmbrăcat decît mine. Nici unul nu avea apucături mai frumoase. Nimeni nu era mai ager şi mai inteligent. Luam toate premiile, îmi atrăgeam toate laudele. Părinţii mei erau atît de convinşi că-mi pot purta singur de grijă încît nici nu li se năzărea că tovarăşii mei de joacă erau deja înecaţi pînă la gît în viciu şi păcătoşenie. Pînă şi cea mai duioasă dintre mame ar fi fost în stare să adulmece în micul Johnnie Ludlow un criminal în embrion. Pînă şi cel mai nepăsător dintre părinţi ar fi fost în stare să discearnă că micul Alfie Betcha era de pe atunci un gangster şi un huligan. Iar acea mîndrie a şcolii duminicale, care eram eu, îşi alegea ca prieteni nedespărţiţi numai pe cei mai înrăiţi golani din vecinătate. Ce-i drept, cunoşteam catehismul de la cap la coadă şi de la coadă la cap, dar, maimuţică sprintenă la minte ce mă aflam, în tovărăşia haimanalelor mele dădeam drumul la un limbaj atît de copios în măscări, vorbe porcoase şi înjurături, încît ar fi făcut cinste şi unui osîndit la ştreang. Le învăţam pe toate de la băieţii mai vîrstnici. Nu că aceştia ne-ar fi instruit făţiş ori voit. Dar noi le dădeam întruna tîrcoale şi trăgeam cu urechea la ciondănelile şi hărţuielile lor. De pe buzele lor auzeai în permanenţă numai cuvinte ca: tîrfă, curvă, labagiu, căcăcios, futut, sculat şi altele de felul ăsta. Dar cînd noi, mucoşii, foloseam asemenea cuvinte, băieţii mai mari se tăvăleau de rîs. Îmi aduc aminte de o zi cînd, excitat de un termen nou pe care-l aflasem, m-am dus la o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi i-am turnat tot felul de vorbe scîrboase. Cînd m-a înşfăcat ca să-mi tragă o chelfăneală, am suduit-o ca un birjar. Cred că am muşcat-o de mînă şi am izbit-o în fluierul piciorului. „Las’ că te-nvăţ eu minte, pramatie ce eşti!” mi-a zis, apucîndu-mă de o ureche, m-a tîrît la postul de poliţie din colţ. M-a îmbrîncit pe scări, a deschis uşa şi m-a proiectat în mijlocul încăperii. Şi iată-mă o gîgîlice de derbedeu, în faţa impozantului birou al poliţistului, căruia îi vedeam numai capul răsărind pe deasupra mesei.
– Ce mai înseamnă şi asta?
Glasul sever, tunător, m-a făcut să simt că-mi cade inima în pantaloni.
– Spune-i! mi-a poruncit fata. Înşiră-i şi dumnealui porcăriile pe care mi le-ai spus mie.
Eram prea înspăimîntat ca să pot deschide gura. Îmi ţineam răsuflarea.
– Înţeleg, a tunat poliţistul, înălţîndu-şi sprîncenele negre şi stufoase şi ţintuindu-mă cu o privire ameninţătoare. A folosit cuvinte murdare, aşa-i?
– Da, Înălţimea voastră, a confirmat fata.
– Bun. Las’ că-l lecuim noi.
S-a ridicat de pe tron şi a dat să coboare. Eu am început să scîncesc, apoi să urlu cît mă ţinea gura.
– De fapt, nu-i băiat rău, a sărit în apărarea mea fetişcana, cuprinsă de milă. Îl cheamă Henry Miller.
– Henry Miller? s-a minunat poliţistul. Dar îi cunosc foarte bine pe taică-său şi pe bunicu-său. Spui că puşlamaua asta mică ţi-a aruncat vorbe urîte?
Rostind acestea, a descins de pe înaltul său postament şi, aplecîndu-se asupră-mi, a grăit:
– Henry Miller, sunt mirat de cele ce aud. Pentru ce…
(Rostirea numelui meu în acest lăcaş public, ba tocmai în clădirea poliţiei, a avut un efect copleşitor asupra mea. Mă şi vedeam un criminal, îmi vedeam numele trîmbiţat pe toată strada, tipărit cu litere de o şchioapă.Tremuram la gîndul ce vor spune ai mei cînd aveam să mă întorc acasă, pentru că eram convins că vestea o să mi-o ia înainte. Poate că va trebui să vină să mă scoată pe cauţiune.
Dar, concomitent cu aceste temeri şi negre presimţiri, m-am simţit străbătut şi de un anumit fior de mîndrie la auzul numelui meu răsunînd în clădirea goală a poliţiei. Acum aveam şi eu un statut. Niciodată pînă atunci nu fusesem strigat pe ambele nume. Toată lumea îmi spunea doar Henry. Şi deodată devenisem Henry Miller, un personaj cu o identitate bine definită. Şi poliţistul avea să-mi scrie numele şi adresa în cărţoiul ăla mare. Aveam să fiu înregistrat… În clipa aceea am îmbătrînit cu zece ani.
Cîteva minute mai tîrziu, aflîndu-mă teafăr şi în deplină siguranţă pe stradă, după ce îi făgăduisem fetei că n-o să mai folosesc în viaţa mea cuvinte obscene, mă simţeam năpădit de un sentiment eroic. Mi-era ruşine că mă văicărisem ca o muiere în faţa poliţistului. Faptul că era atît de bun prieten cu tatăl şi cu bunicul meu însemna că n-ar fi putut vreodată să-mi facă un rău. Şi în loc să văd în el o persoană de temut, am început să-l privesc ca pe un protector, un tainic aliat. În acea clipă şi în acel loc am simţit crescînd în mine dispreţul faţă de forţele care m-ar putea constrînge vreodată…

Henry Valentine Miller

(26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură.

Trilogia ” Răstignire trandafirie” (Sexus, Plexus şi Nexus) scrisă de Henry Miller pe parcursul a zece ani, a fost interzisă în Statele Unite ale Americii şi publicată la Paris între 1949 şi 1960.

Read Full Post »

10_06Îmi trebuie o nouă suferinţă
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrînge,
Căci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sînt mai încăpător decît o rană,
Mai vast decît o peşteră din ere
Şi poate că e loc destul în mine
Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleştare
Pe care harfa mea s-o strîngă-n coarde.
Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Radu Stanca

(n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Foto: colecţia Extra Moenia, La Promessa – sculptură de Matteo Pugliese.

Read Full Post »

3Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Nichita Stănescu

(n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Foto: http://art-by-doc.deviantart.com/

Read Full Post »

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…1-be_my_autumn_by_cat_woman_amy-dev

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mîna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie cînd mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
„Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

Ion Minulescu

(n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: