Jucătorul de şah

Mi s-a spus c-ai murit, iubito, mi s-a şoptit.
Nu ştiu, poate un prieten, ori poate-un străin care privea la jocul nostru alaltăseară.
Mi-a şoptit aceste cuvinte privindu-mă-n ochi.
Era un timp când ne-ntîlneam în fiecare seară,
ploaia de pe pălărie picura pe umărul tău,
iar dimineaţa, umbra inimii tale cădea asupră-mi ca o frunză de aur pe spatele lui Siegfried.
Era un timp cînd tu erai singura mea rană.
De-atunci am purtat multe lupte, m-am vindecat,
iar astăzi nu mai păstrez decît cicatricele zvîntate din care sîngele nu mai musteşte.

Mi s-a spus c-ai murit, iubito, mi s-a şoptit grav.
Poate oamenii s-au mirat foarte cînd am răspuns: – Atît de curînd?…
Şi-am continuat să fumez deasupra unei partide pierdute de şah.
Dacă stau să mă gîndesc, toate mi se par la fel de misterioase, la fel de fatale,
totul e numai o trecere de pe alb pe negru, cu regina sau cu nebunii de abanos.
Mai demult aveam idei bizare despre moarte şi de cîte ori trecea un mort, mă descopeream.
Astăzi nu, astăzi nu ma mai pot gîndi decît la slăbiciunile mele zilnice.
Şi totuşi tu erai regina, tu stăpîneai.
Acuma, de cîte ori mut o figură, mă uit să văd dacă urma ei a rămas întipărită aievea,
sau dacă din toate nu rămîne decât jocul.

Nu te supăra, iubito, pentru că am să-ţi vorbesc aşa cum obişnuiam mai demult, la ureche.
Ştii, oricît mi-ar veni de greu, e aşa: sînt îndrăgostit de-o fată care-ţi seamănă.
Nu te supăra, e adevărat că sînt cam bătrîn, e adevărat că e un păcat,
dar tu ştii că dacă aşezi lucrurile din nou jocul al doilea îţi este poate mai preţios decît primul.
Da, mi s-a spus c-ai murit, mi s-a şoptit grav.
Poate oamenii s-au mirat că n-am plîns.
Astăzi însă, nu mai sînt ca Siegfried,
astăzi nu mai cred în poveştile de altă dată.
Cu toate astea, dacă n-ar fi fumul de aici, poate nu li s-ar părea că visez,
poate atunci ar vedea că ochii mei stăruie cu tristeţe asupra reginei pe care am pierdut-o.
Oamenii însă nu văd prin fum.
Numai tu, de acolo de unde eşti, împrăştie-l cu mîna, seara,
cînd mă plimb cu fetiţa aceea…
care seamănă cu tine,
care nu ştie nimic…

Ştefan Augustin Doinaş

(n. Ștefan Popa, 26 aprilie 1922, Cherechiu, județul Arad – d. 25 mai 2002) a fost un poet, eseist, traducător, deținut politic, academician și politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul București pe listele partidului Partidului Alianța Civică.

Read Full Post »

Cîntec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.O viziune a sentimentelor (1964) 

Nichita Stănescu (1933 – 1983)

Read Full Post »

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrînge.
Cînd ţi se-ntinde-o mînă, înainte de-a o strînge,
Gîndeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată,
În zîmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Pumnul să-ţi ajungă, şi zavorît în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei –
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg
Să nu mă ştie nimeni si să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sînge scoate-l din gîturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pîine de astăzi pînă mîine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Cînd zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atît timp cît ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini sîntem oriunde. Ni-i casa în ţărînă.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Tîrzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mînă cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte.

Puţină apă şi puţină pîine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

Atîta duioşie la început. De ce?
Atîtea dulci alinturi si-atîtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sînt toate ură, şi lacrimă, şi fum?

Batrîn sînt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sînt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mîndria şi biata raţiune,
Mi-ai sfîşiat veşmîntul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un val ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firavă,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otravă.

Dacă ţi-a plăcut poemul, citeşte şi

Catrenele lui Omar Khayyam

 

Biografie Omar Khayyam

Conform unor date recente, s-a nascut la 18 Mai 1048, în oraşul Neishabur, din privincia Khorasan, aflată în nordul Iranului. Numele său adevarat era Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam (Khayyami = pseudonim pentru “fabricant de corturi” – pe care poetul îl adoptă, în amintirea tatălui său care avea această îndeletnicire). Îşi face studiile în celebrul Medreseh, colegiul din oraşul său natal.
A fost directorul observatorului din Marv şi a prezidat grupul celor opt astronomi care, în anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, calendar care este mai exact decît cel Gregorian, întreprins cinci secole mai tîrziu.
Moare în jurul anului 1131.
Medic şi astronom oficial al curţii regale, Omar Khayyam a fost cunoscut de-a lungul Evului Mediu pentru studiile sale în domeniile matematicii şi fizicii. Din 14 tratate ce i-au fost atribuite, lucrarea cea mai importantă este un tratat de algebră, Al-Djabra-val Mogha-bela, tradus în limbile europene încă din secolul trecut. O altă lucrare care s-a păstrat este un tratat asupra unor dificultăţi ale definiţiilor lui Euclid. Celelalte scrieri din domeniul stiinţelor sau de filosofie s-au pierdut. În afară de Robayate, s-a mai păstrat o operă beletristică foarte preţuită în Iran, Nawruz-Nameth (Cartea Anului Nou), consacrată tradiţiilor la sărbătorirea Anului Nou la musulmani.
A fost unul din marii umanişti ai vremii, cu vaste cunoştinte în domeniul matematicii, fizicii, astronomiei, avînd însă şi largi cunoştinte de filosofie, mai ales din gîndirea Greciei antice.
Robayatul (sau rubayat) este denumirea catrenului persan. Cuvantul este de origine arabă şi înseamnă “patru”. Robayatul are o formă deosebită, în sensul ca versurile 1,2 şi 4 rimează între ele, iar versul 3 ramane alb, acesta avînd rolul de a exprima ideea esenţială a catrenului. Robayatul a avut la începutul sec IX d.H. o nuanţă erotică, mai apoi mistică, pentru a deveni filosofică în lirica lui Omar Khayyam.

Read Full Post »