Cîntec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.O viziune a sentimentelor (1964) 

Nichita Stănescu (1933 – 1983)

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrînge.
Cînd ţi se-ntinde-o mînă, înainte de-a o strînge,
Gîndeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată,
În zîmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Pumnul să-ţi ajungă, şi zavorît în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg
Să nu mă ştie nimeni si să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sînge scoate-l din gîturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pîine de astăzi pînă mîine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Cînd zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atît timp cît ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini sîntem oriunde. Ni-i casa în ţărînă.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Tîrzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mînă cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte.

Puţină apă şi puţină pîine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

Atîta duioşie la început. De ce?
Atîtea dulci alinturi si-atîtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sînt toate ură, şi lacrimă, şi fum?

Batrîn sînt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sînt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mîndria şi biata raţiune,
Mi-ai sfîşiat veşmîntul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un val ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firavă,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otravă.

Dacă ţi-a plăcut poemul, citeşte şi

Catrenele lui Omar Khayyam

 

Biografie Omar Khayyam

Conform unor date recente, s-a nascut la 18 Mai 1048, în oraşul Neishabur, din privincia Khorasan, aflată în nordul Iranului. Numele său adevarat era Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam (Khayyami = pseudonim pentru “fabricant de corturi” – pe care poetul îl adoptă, în amintirea tatălui său care avea această îndeletnicire). Îşi face studiile în celebrul Medreseh, colegiul din oraşul său natal.
A fost directorul observatorului din Marv şi a prezidat grupul celor opt astronomi care, în anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, calendar care este mai exact decît cel Gregorian, întreprins cinci secole mai tîrziu.
Moare în jurul anului 1131.
Medic şi astronom oficial al curţii regale, Omar Khayyam a fost cunoscut de-a lungul Evului Mediu pentru studiile sale în domeniile matematicii şi fizicii. Din 14 tratate ce i-au fost atribuite, lucrarea cea mai importantă este un tratat de algebră, Al-Djabra-val Mogha-bela, tradus în limbile europene încă din secolul trecut. O altă lucrare care s-a păstrat este un tratat asupra unor dificultăţi ale definiţiilor lui Euclid. Celelalte scrieri din domeniul stiinţelor sau de filosofie s-au pierdut. În afară de Robayate, s-a mai păstrat o operă beletristică foarte preţuită în Iran, Nawruz-Nameth (Cartea Anului Nou), consacrată tradiţiilor la sărbătorirea Anului Nou la musulmani.
A fost unul din marii umanişti ai vremii, cu vaste cunoştinte în domeniul matematicii, fizicii, astronomiei, avînd însă şi largi cunoştinte de filosofie, mai ales din gîndirea Greciei antice.
Robayatul (sau rubayat) este denumirea catrenului persan. Cuvantul este de origine arabă şi înseamnă “patru”. Robayatul are o formă deosebită, în sensul ca versurile 1,2 şi 4 rimează între ele, iar versul 3 ramane alb, acesta avînd rolul de a exprima ideea esenţială a catrenului. Robayatul a avut la începutul sec IX d.H. o nuanţă erotică, mai apoi mistică, pentru a deveni filosofică în lirica lui Omar Khayyam.

Veac de tacere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul ”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Si de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să ramînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăsi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt satul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uitam cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tacînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

Adrian Paunescu

(n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros.

Seara pe ape

Murmurul apei tot mai

Moale s-a stins împrejur.

Seara şi-a tras aur pur

Sub bărci de pescar.

Păsări se duc în lumină.

Turma de fluier legată

Leneş cu-amurg se adapă.

Insula, pace deplină.

Cîntecul suie stingher

Pe braţe fluide la cer.

Linia ţărmului ca un tăiş:

Sus, ostrov de humă,

Jos, ostrov de vis.

Între mine şi sufletul meu

Cumpăna stelei pe ape mereu.

M-aplec pe oglinda fără hotar,

Cu paşii luminii m-afund şi dispar.

Ion Pillat

(n. 31 martie 1891, București – d. 17 aprilie 1945), a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român.

Despre iubire

Extras din “Profetul“

Atunci Almitra zise: “Vorbeşte-ne despre Iubire.”
Iar el îşi înalţă capul privind mulţimea, şi o tăcere adancă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:
”Cînd iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sînt grele şi prăpăstioase,
Şi cînd aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar cînd vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vîntului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică la înălţimea voastră, alintîndu-vă ramurile cele mai fragile care freamată în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate pînă în adîncul rădăcinilor voastre,
Zdruncinînd încleştarea lor cu pămîntul.
Asemeni snopilor de grîu, ea vă secera.
Vă treiera pentru a vă descoji.
Vă vîntura spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macina pînă la înălbirea făinii.
Vă frămînta pînă ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pîinea sfîntă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpîniţi de teamă, veţi cauta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi rîde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plînge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decît pe sine şi nu ia decît de la sine.
Iubirea nu stăpîneşte şi nu vrea să fie stapînită;
Fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea.
Cînd iubiţi, nu trebuie să spuneţi “Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă “eu sînt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul spre ea însăşi.
Iubirea nu are altă dorinţă decît aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cîntă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea iubirii,
Să sîngerezi de bunăvoie şi bucurîndu-te,
Să te trezeşti în zori cu inima înaripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţînd în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cîntec de laudă.”

Khalil Gibran

(Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran, Arabă :جبران خليل جبران, Siriacă: ܟ݂ܠܝܠ ܔܒܪܢ) – născut pe 6 decembrie 1883 – decedat pe 10 aprilie 1931 – a fost un poet, filosof și prozator, poet și eseist libanez, unul din romanticii tîrzii ai literaturii arabe.

În poemul-eseu “Profetul”, el vorbeşte despre adevăruri eterne ca Binele, Frumosul, Armonia Universală. Un capitol aparte este dedicat Iubirii, ale cărei simţiri de excepţie îl fac pe scriitor să traiască adevarate revelaţii privind relaţia cu Divinitatea şi să nazuiască în puterea acestui sentiment sublim de a înnobila lumea. Este, probabil, unul din cele mai complexe şi mai frumoase poeme care s-au scris vreodată pe această temă.

Cîntec

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

Nu crezi c-ajunge să iubești doar una?

 Și nu-ți dai seama că shimbând într-una,

Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

N-ajunge să iubești mereu tot una!

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una

Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

Tristețile n-ajung de totdeauna.

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”

Alfred de Musset

(1810 – 1857) a fost un scriitor francez. A fost unul din primii reprezentanți ai romantismului în această țară.

A frecventat cenaclul lui Victor Hugo.

Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dialogul dintre poet și muze.

În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu bagăm de seamă că, în loc,
Ramîne un deşert de disperare.

Ne amăgeste lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Romulus Vulpescu

(n. 5 aprilie 1933, Oradea) este un poet, scriitor și traducător român, fost senator în legislatura 1990-1992.